Nu știu prin ce miracol mi-a dat interviu. Ne știm de ani de zile și cu toate astea nu-l cunosc deloc. E un tip al lui însuși, împărtășindu-se din filosofie, ceea ce e lucru rar azi. În cărțile de impresii de prin viața lui, Liiceanu îl pomenește studiind cu asiduitate Heidegger, Wittgenstein și alți grei cu care nu-mi voi bate capul niciodată. E contemporan cu noi, ăstia turbați, blogați și twiteri, el, un încetinitor al timpului. Uite-l cu mine la vorbe!

ce e filosofia pâna la urmă?

răspunsul la întrebarea asta diferă teribil de mult. Fiecare îl caută. A face filozofie înseamnă, printre altele, tocmai a te întreba … ce este filozofia. Pare nefiresc, dar nu e chiar aşa.

Căci şi atunci când nu „faci filozofie“, când exişti pur şi simplu, tot ajungi să-ţi pui, subliminal, întrebări de genul ăsta. Cauţi să dai un înţeles al tău lumii. Filozofia e „practicată“ de fiecare om care, sub o formă sau alta (nu contează care) caută să înţeleagă de ce trăieşte.

ajută ea cuiva ?

nu te ajută numai pe tine, care ai ajuns la un moment, să zicem, să înţelegi cîte ceva. Minunăţia este că de îndată ce ai ajuns la un înţeles, acesta devine un bun comun, toţi ceilalţi au de profitat. Asta e totul. Fiindcă înţelesul acesta este unic, nimeni în afară de tine nu-l mai poate produce. Ceea ce ne leagă pe noi oamenii este tocmai unicitatea fiecăruia.

te ajuta ea să traversezi strada, să ai cont pe twitter, să te bucuri că nu

minţi?

Desigur, filozofia e inutilitatea întruchipată. Nu te ajută „practic“ la nimic, nu ţine de foame sau de frig, ba tocmai dimpotrivă, te cam face uneori să suferi de foame sau de frig. Îndrăznesc să spun şi că nu te face cu nimic mai deştept.

Însă ceva tot face. Te face capabil, de îndată ce ţi-ai pus „problemele ultime“ (fără să le şi rezolvi, binenţeles) să faci gesturile curente cu un plus de eficacitate. P