Recenta reuniune a Grupului celor 20 - masa noii puteri mondiale, la care se aşază, alături de puterile consacrate ale lumii, marile ţări aşa-zis emergente, în frunte cu China, India şi Brazilia - a demonstrat clar că, în materie de criză, abordarea este „se salvează cine poate!". Mai mult însă decât anterioarele trei reuniuni G 20 de la declanşarea crizei, aceasta din urmă a evidenţiat că, dacă în faţa pericolelor ce băteau la uşă tot s-a mai găsit o abordare comună, chiar dacă nu concertată, acum, după trecerea furiei, unicul compromis posibil a fost de a se oficializa soluţia pe cont propriu. Liderii mondiali nu s-au putut pune de acord nici în legătură cu o suprataxare a băncilor, nici în legătură cu impunerea unei taxe pe tranzacţiile financiare, făcute până mai ieri responsabile directe şi indirecte de izbucnirea crizei. Problema-cheie a reuniunii în cazul căreia s-a aplicat deschis soluţia „face fiecare ce consideră necesar" a fost menţinerea sau retragerea măsurilor de stimulare economică şi dimensionarea în anii ce vin a deficitelor bugetare.

Actuala criză a avut la bază o extindere necontrolată a îndatorărilor, peste creşterea veniturilor, ceea ce a creat un „bubble" care, inevitabil, avea să se spargă. Pentru a opri efectele distructive ale spargerii acestui „bubble" financiar asupra economiei reale, s-a considerat, aproape unanim, la vremea aceea, că inocularea în economie a unor stimulente de origine monetară sau fiscală ar putea opri scăderea economiei prin împingerea în sus a producţiei şi consumului. Au fost cheltuite în acest sens de către autorităţile statale sute, chiar mii de miliarde (euro sau dolari) pentru stimularea investiţiilor şi încurajarea creşterii cererii. Dobânzile au fost reduse practic la zero, în scopul reluării şi promovării creditării. SUA au fost campionul absolut în materie de stimulente, în America inoculându-se sume