Deşi apărută de puţin timp, autobiografia lui Marino (Viaţa unui om singur, Editura Polirom, 2010) a suscitat reacţii dintre cele mai diverse: de la înţelegere şi compasiune la spaimă şi ură, de la admiraţie şi respect la desconsiderare şi dispreţ. Explicaţiileacestei stări de fapt sînt de găsit în complexitatea personalităţii autorului, în lipsa de menajamente cu care a tratat anumite persoane, în singurătatea autorului, dar şi în prejudecăţile politice sau de altă natură ale exegeţilor. Dacă mai punem în retortă faptul că un ziar supus ordinelor securităţii a publicat aşa-zise dezvăluiri legate de colaborarea lui Marino cu odioasa poliţie politică comunistă, complexitatea contextului interpretativ al lucrării postume a lui Marino creşte exponenţial.Instincte, umori sau resentimente O privire lucidă asupra lucrării (incluzînd aici şi... literatura secundară, în acord cu cerinţele hermeneuticii), o privire lipsită de prejudecăţi politice ori de altă natură arată cum de la un capăt la altul al lucrării ni se prezintă drama umană a autorului Biografiei ideii de literatură. A fost judecat, condamnat la închisoare, a avut domiciliu obligatoriu, interdicţie de a scrie, a fost urmărit şi persecutat de Securitate, iar după Revoluţie a fost tot mai singur. Toate acestea, şi multe altele, l-au determinat să-şi scrie autobiografia în anul 1999, la vîrsta de 78 de ani (de fapt, a rescris-o complet, pe alte baze, pe cea anterioară, din 1993) cu accentele mutate pe singurătate, morală şi ideologie. Aşa se face că Marino se înscrie pe linia lui Merleau-Ponty cu privire la timp ca reţea de intenţionalităţi. Prezentul nu este un simplu acum, ce succede unui acum anterior. Trecutul nu are cum să se găsească dacă mergem înapoi pe linia acestor acum-uri, ci trecutul este chiar aici, este prezent cu noi în permanenţă. El s-a proiectat în mintea noastră, în sufletul nostru, astfel