Prin ultima sa carte, Apropierea, Marin Mălaicu-Hondrari oferă cititorilor un roman „normal“, cu fraze respirabile, ce lasă impresia de facilitate, atît a scrisului, cît mai ales a cititului. Poetul-prozator a reuşit să spună nişte poveşti de dragoste pe fondul emigrării din zilele noastre, scuturîndu-se de excrescenţele ce ar fi putut să ştirbească farmecul poveştii sau „viaţa“ personajelor. Povestea tinerilor frumoşi (dar mai puţin furioşi, care străbat, de data aceasta nu America, ci Europa) este depănată într-un stil „uşor“, fără experimente formale ostentative, fără cultul reuşitei stilistice autosuficiente şi independente care să se concretizeze într-o „carte despre nimic“, cu pretenţia de a spune, chipurile, totul. Nu este loc aici nici de meditaţii abisale, digresive sau orgolioase asupra propriei subiectivităţi, nici de grile ideologice care să transforme povestea şi personajele în instrumente. Marin Mălaicu-Hondrari izbuteşte să scrie o proză bine balansată, printr-o fericită îmbinare a observaţiei realiste cu misterul unei lumi ce stă sub semnul unităţii poetice, a faptului cu semnificaţia, a adevărului uman cu concentrarea expresiei şi a ritmului narativ propriu vitezei muzicale cu tehnicile vizual-cinematografice, încît aisenzaţia că te afli în faţa unei creaţii prêt-a-porter, pe care o simţi aparţinînd, însă, unei colecţii haute-couture. Autorul recurge, ca inovaţie tehnică, la şapte voci narative şi la capitole ce poartă titlul vocii care ni se destăinuie, aceste fragmentele confesive şi uşor reflexive permiţînd montarea unui film ai cărui protagonişti sînt patru tineri români, poeţi suspendaţi între literatură şi trăire. Autorul menţine prin acest procedeu perspectiva plurală asupra lucrurilor, fără a miza pe o ambiguitate solicitantă, rezultatul fiind un text fluent, al cărui corp se „muzicalizează“, schimbîndu-şi ritmul cu fiecare voce. Spre