Mircea Lucescu, cel mai cunoscut antrenor român, a acordat un interviu-eveniment pentru Libertatea cu ocazia aniversării zilei de naştere. “Il Luce” a vorbit deschis despre victorii şi despre eşecuri, despre regrete şi despre planuri de viitor.
Libertatea: Cum vă simţiţi la 65 de ani?
Mircea Lucescu: Sincer, dacă nu ar trebui să număr anii la fiecare aniversare, n-aş şti că am ajuns la vârsta asta. La cum mă simt din punct de vedere fizic şi psihic, mai mult de 50 de ani nu am.
Ce vă motivează să continuaţi să profesaţi?
Pasiunea pentru fotbal. Datorită acestui sport sunt cine sunt, el mi-a oferit tot ce am. Antrenez de multă vreme şi am obţinut destule trofee, dar dorinţa de a câştiga nu s-a estompat odată cu scurgerea timpului. Nici nu cred că aş putea trăi altfel.
Care este următorul obiectiv al carierei?
Vreau să le ofer conducătorilor lui Şahtior Doneţk, jucătorilor şi suporterilor încă o satisfacţie: calificarea în primăvara Ligii Campionilor.
O dorinţă anume în privinţa vieţii personale?
Am, dar este legată tot de fotbal (râde). Vreau ca fiul meu, Răzvan, să-mi calce pe urme şi să aibă o carieră de antrenor la fel de frumoasă. În primul rând, îmi doresc să reuşească ca selecţioner al României.
Victoria cu Italia, din 1983, de neuitat
Cum vă petreceţi timpul liber?
Mi-a plăcut întotdeauna să citesc. În copilărie şi în adolescenţă devoram orice carte care îmi pica în mână, de la volume de beletristică la romane poliţiste şi de spionaj. Acum sunt mai atras de genul memorialistic, de biografii. Mă fascinează viaţa personalităţilor care au făcut istorie în orice domeniu.
Care este cea mai mare satisfacţie profesională?
Victoria împotriva Italiei din 1983 (n.r. - 1-0), nu încape discuţie. Am câştigat eu şi Cupa UEFA, cu Şahtior, sau Supercupa Europei, cu Galatasaray, dar nimic nu se compară
