Săptămîna trecută, în ediţia online a Dilemei vechi, dl Florin Dumitrescu m-a pus la colţ pentru articolul „Bre… Nea Şexpire…“, pe care l-am publicat în nr. 335 (15-21 iulie) al aceleiaşi reviste. Dl Dumitrescu mă ceartă pentru o vină sub povara căreia m-aş fi încovoiat supus şi plin de remuşcări, dacă i-aş fi găsit o urmă de valabilitate. Negăsind urma asta, oricît aş căuta-o, mă văd nevoit să mai aduc nişte precizări, punînd totul nu pe seama vreunui moment de scăpare de sub control a turaţiei motorului critic de care dispune domnia sa, ci pe seama posibilei mele lipse de limpezime. La fel de bine, nu pun supărarea dlui Dumitrescu pe seama unei identificări urticat-patriotice cu breasla publicitarilor, pe care o consideră grav atacată, ci pe seama neatenţiei mele în a semnala, în fiecare frază, faptul că m-am referit la nişte exemple punctuale, nicidecum la întregul acestei respectabile meserii. Şi, pentru corectitudinea polemicii, las la o parte anumite stridenţe cu adresă personală, din tonul articolului domniei sale, luînd în calcul mai ales ceea ce vrea să spună, şi mai puţin felul în care o face. Pe de altă parte, nu pot să nu-i mulţumesc, şi să nu mă simt onorat pentru consideraţia pe care o are faţă de felul în care încerc să îmi fac meseria la postul public de televiziune.
La mijlocul articolului său, dl Dumitrescu spune aşa: „Să tot fie vreo zece ani de cînd n-am mai citit articole mustrătoare la adresa publicităţii precum cel de acum“. Oare ce putea să-i pricinuiască onorabilului meu coleg de la B-24-Fun şi de la Dilema veche o afirmaţie atît de categorică? Las răspunsul acesta în seama domniei sale, nu înainte de a-i aminti că m-am adresat cît se poate de clar şi de explicit unora dintre creativii din publicitate, dînd cîteva exemple precise. De unde şi pînă unde poate cineva, oricine va fi fiind, să tragă concluzia, atît de radicală, că aş fi
