Poliţiştii Capitalei se confruntau grav cu o nouă problemă infracţională în vara anului 1990 - delincvenţa juvenilă. Fenomenul era alimentat de sosirea în Bucureşti a unor minori lipsiţi de supraveghere sau cu spirit aventurier. Unii erau originari din localităţile adiacente Bucureştiului, însă existau cazuri de copii fugiţi de acasă din judeţe îndepărtate.
Fenomenul infracţionalităţii juvenile nu apăruse după Revoluţie.
S-au înregistrat cazuri de minori certaţi cu legea şi înainte de 1989, însă existenţa lor a fost ignorată. La sfârşitul anilor '80, Nicolae Ceauşescu a decis ca minorii să nu mai fie internaţi în şcolile de corecţie, sub supraveghere poliţienească, ci reeducaţi în şcoli, la consiliile populare sau în colectivele de muncă. Tinerii sub 18 ani nu mai puteau fi trimişi în judecată decât pentru fapte deosebit de grave sau pentru infracţiuni repetate.
După Revoluţie, controlul minorilor cunoscuţi cu probleme de comportament s-a diminuat.
Abandonul şcolar în rândul acestora a crescut, nu mai exista obligativitatea unui loc de muncă şi astfel a degenerat fenomenul vagabondajului. Locotenentul Ion Chiru, de la departamentul judiciar al Secţiei 22 Poliţie a Capitalei, le-a declarat gazetarilor de la Adevărul că delincvenţa juvenilă era cauzată de lipsa de supraveghere, anturaj, consumul de alcool, drogarea cu aurolac, dezinteresul şcolii sau al părinţilor, filmele văzute la aparatele video, aroganţa şi spiritul de aventură al copiilor de bani gata. Infracţionalitatea în rândul minorilor atrăgea după sine şi o serie de cheltuieli suplimentare pentru poliţişti.
De multe ori părinţii copiilor erau de negăsit. Din declaraţiile minorilor arestaţi se contactau şcolile unde susţineau că studiaseră, pentru a le găsi familia. Toate aceste operaţiuni necesitau timp şi bani.
Legislaţia era depăşită pentru condiţiile anul
