Să ne imaginăm că vreun burtă-verde de la Primărie sau de la Consiliul Judeţean se duce la directorul Filarmonicii din oraşul X şi îi spune: „Păi, la ce vă trebuie atîtea viori în orchestră? Se poate cînta şi cu mai puţine, că am văzut io pe Taraf TV unii care cîntau frumos decît cu o vioară“; sau: „Ăla de la tobele alea mari a bătut în ele de 3 ori în 20 de minute în piesa aia muzicală la care m-aţi obligat să asist; deci se poate şi fără, că n-o să observe nimeni“. Sau se duce la directorul teatrului şi-i spune: „Ce vă trebuie atîţia maşinişti să mute decorurile? Faceţi decoruri mai puţine şi mai uşoare, sau faceţi spectacole fără decoruri, că am auzit io că aşa e modern, învăţaţi să vă descurcaţi...“ Poate că exemplele par un pic trase de păr. Dar cred că sînt în logica ultimă după care Guvernul şi administraţia locală se chinuie să aplice ordonanţa de urgenţă privind reducerile de personal din instituţiile bugetare.

DE ACELASI AUTOR După sfîrşitul lumii Proasta guvernare continuă Majoritatea absentă Mîndria naţională, o dată pe an Toată lumea ştie că aparatul de stat e supraîncărcat şi ineficient. Presa noastră scrie şi vorbeşte de ani şi ani despre acest subiect. În spatele angajării unui personal numeros în instituţiile publice stă o îndelungată tradiţie. Nu e vorba doar de a crea posturi pentru tot felul de rubedenii, iubite, amante şi amici politici. E mai mult decît atît. E o întreagă „cultură“ care vine de la Conu’ Leonida: „treaba statului, domnule; pe el de ce-l avem?“. Statul e al nostru şi al nimănui, e „ceva“ care trebuie să ne dea şi să aibă grijă de noi, la care trebuie să ne răstim cînd nu ne convine ceva, dar de care în rest nu prea ne pasă şi faţă de care nu ne simţim responsabili în vreun fel. Comunismul – în care Statul era tot şi individul nimic – doar a dus la extremă această relaţie nefirească dintre cetăţean şi administraţie publ