Vorba lentă, dar apăsată, privirea blândă, dar pătrunzătoare, veşnica lui poftă de mâncare pe care reuşea să o transmită chiar numai rostind cuvintele, bucuria cu care comenta felurile de mâncare, plăcere care ne lăsa şi nouă (cei care îl ascultam, îl priveam sau în citeam) gura apă, toate acestea m-au dus cu gândul că Radu Anton Roman este un adevărat ardelean.
ARDELEAN LA TOT PASUL
Despre Radu, născut la Făgăraş, filosoful Ion Bănşoiu (editorul şi naşul de cununie al regretatului jurnalist şi scriitor), spunea că "se arăta ardelean la tot pasul: deseori vorbea intenţionat cu un accent pronunţat, noduros... era un ardelean complex care convieţuia, de nevoie, bucuros şi cu delicii, la Bucureşti. Ardelenitatea sa era oarecum negociabilă: spunea că pe partea mamei avea o descendenţă tătară...
Se putea constata că la masă se aşeza în calitate de ardelean valahizat, stând ore lungi la taină, comentând întotdeauna ţuica, vinul şi mâncarea, plus câte-n lună şi-n stele". Radu Anton Roman se pare că ştia tot despre mâncărurile ardeleneşti şi îi puteai cere părerea şi despre ţuica întoarsă de prune ori rachiul de fructe, dar şi despre eleganta Fetească Albă, Iordovanul cel vesel, Ardeleanca şi Galbena de Ardeal, Neuburgerul cel sumbru sau despre prinţul de aur, Muscatul Otonel.
LA POHTA CE POHTIM NOI
Volumul 3 din "Poveştile bucătăriei româneşti" ne deschide pofta de a colinda Ţara Bârsei, Ţara Făgăraşului, Mărginimea Sibiului, Amlaşul, Ţara Haţegului, Ţara Lăpuşului, Oaşului, Maramureşului, Năsăudului etc., bucurându-ne de bucate adevărate, servite de oamenii locului care sunt "gazde bucuroase şi înlesnite", cum le descrie Radu Anton Roman. Şi cum am putea refuza un rasol de viţel cu sos dulce de roşii, un bulz, o supă cu găluşte, o tocană ardelenească, o papară de peşte sau nişte cotlete ardeleneşti?
Sc