Dacă mijlocul iernii constituie, pentru majoritatea publicaţiilor autohtone, o adevărată binecuvîntare, dată fiind ocazia grasă de a-şi umple paginile cu bilanţuri şi clasamente referitoare la felurite activităţi din anul încheiat, ca şi ocazia (mai rar folosită, însă) de a emite predicţii asupra aceloraşi activităţi în anul ce începe, nemaivorbind despre abundenţa subiectelor curente, mijlocul verii este, din punct de vedere editorial, un moment trist şi secetos. Nu tu parlament (noroc cu organismele europene vigilente, care mai strică vacanţa plină de satisfacţii a aleşilor naţiei), nu tu campionat intern (noroc cu mondialele, en l’occurence), nu tu „capriciile vremii“ (noroc cu sătenii noştri ancestrali, care continuă să lase cursurile de apă neamenajate), nu tu nimic – şi nici noroacele acestea nu lovesc chiar tot timpul. La rîndul lui, teatrul tînjeşte; nu pentru că oamenii săi nu fac nimic în timpul verii (dimpotrivă, vezi numărul trecut), ci pentru că activităţile lor sînt considerate, de obicei, neinteresante pentru presă, adică pentru public. Aici ar putea începe o lungă discuţie despre ce cred ziariştii că trebuie să afle cititorii şi ce cred cititorii că trebuie să scrie ziariştii, dar subiectul ar avea o desfăşurare mai amplă decît îngăduie profilul acestei rubrici. Îl semnalez, totuşi, ca posibilă soluţie de „depanare“.

Întru acestea, teatrul izbuteşte uneori „să se scoată“, în chip de subiect jurnalistic estival, datorită calendarului său ritmat de stagiuni. „Care au fost plusurile şi minusurile stagiunii?“ „Numiţi cel mai bun spectacol al stagiunii!“ „Propuneţi un top al stagiunii!“ Asemenea întrebări şi îndemnuri (adresate, îndeobşte, cronicarilor) dau cîteodată titlurile paginilor de vară – chiar dacă mai pe la coada ziarului. Întrucît deşi, de la o vreme, anul teatral e tot mai des neglijat, pentru simplificare, în favoarea anului... obiş