Acum câteva zile, în curtea unui spital de copii din Cluj: în liniştea unei dimineţi de sâmbătă, un tată îşi cară după el copilul cu handicap grav, pe sub ferestrele saloanelor, într-un fel de plimbare. Copilul urlă - un tânguit macabru, un plâns bolnav şi trist - urlă încontinuu. Părintele tace, îl mângâie, imploră băiatul care nu-l aude şi nu-l pricepe, să nu mai plângă. Părinte şi copil, singuri cu durerea lor, în curtea spitalului. La etajul doi se deschide brusc o fereastră.
Cum scoate capul, o femeie între două vârste tulburată din somn răcneşte în direcţia sursei de gălăgie:
- Linişte! Nu ne putem odihni! Faceţi băiatul să tacă!
Băiatul, cu mersul lui împleticit, atârnat de gâtul tatălui, urlă, plânge, cu ochii daţi peste cap. Părintele îşi vede de mersul lui resemnat, de mângâieri şi alintări. Exasperată, femeia îşi lungeşte gâtul peste pervaz şi vocea stridentă plesneşte din nou, fără milă:
- Faceţi băiatul să tacă! E prea multă gălăgie şi nu putem dormi!
Abia acum părintele pare s-o audă. Cumva mirat, uluit de agresivitatea femeii, îşi ridică ochii spre fereastră. În liniştea din curtea spitalului, spartă de bocetul copilului bolnav, răspunde calm:
- Plânsul nu vine când vrem noi. Aţi putea avea mai multă înţelegere pentru un copil cu handicap. Ce vreţi să facem? Să plecăm din spital?
Femeia le aruncă o privire vitriolantă, trânteşte fereastra şi dispare în salon. Fără scuze, fără vreo umbră de regret sau compasiune.
N-aş putea spune cine pe cine contaminează. Noi pe ceilalţi sau ceilalţi pe noi. Televiziunile lumea isterică din jur sau invers. Scena de mai sus se multiplică la nesfârşit, ne izbeşte în plin de îndată ce păşim afară din universul domestic. Agresivitatea gratuită, indiferentă, macabră, lipsa de înţelegere faţă de durerea altuia au ajuns un mod de viaţă, un mod de a ne trăi un destin mizerabil prin praf
