Mai e foarte puţin şi voi fi din nou acasă, la Constanţa. Cine e născut la un mal de mare şi e ispitit apoi de gîndul ucigaş al înstrăinării e condamnat pentru tot restul vieţii la dor profund de marea lui. Va fi tot numai o rană. Şi să mai fii şi rac, să depinzi de plaja încinsă, de soare, de apă şi de luna ce se reflectă în ea...

Abia aştept să cern în pumn nisipul fin şi fragmente de scoici, să intru în apa răcoroasă ca într-o altă realitate, să curgă pe mine stropii „matricii“, să îi arunc în sus şi să privesc prin ei albastrul cerului şi soarele cel bun.

Abia aştept să zîmbesc celor cu care mă desfăt în mare, să joc polo şi volei şi „cap-cap“ cu fiul meu, să înot voiniceşte în larg, spre disperarea salvamarilor.

Abia aştept să uit de mine şi de timp, aşezat acolo, între ţărm şi mare, între solid şi lichid, să pot privi linia orizontului. Nimic nu e mai altfel faţă de viaţa de peste an decît această concentrare leneşă a privirii pe linia orizontului. Acolo unde întinsul mării epuizează privirea te aşteaptă linia ambiguă a întrebărilor tale. Îţi ţii viaţa în căuşul palmei, o pui pe firul apei şi sufli uşor în pînza ei trimiţînd-o în larg, tot mai în larg, spre confluenţa inabordabilă.

Abia aştept să ascult pescăruşii şi albatroşii, să simt mirosul sărat în nări, să mi se ardă pielea. Să joc petanque şi tenis cu piciorul, să citesc romane poliţiste, să tresar la cîte un trup perfect de femeie perfectă. Să ies serile cu prieteni, în haine uşoare de vară peste bronzul uniform, să rîdem, să bem reci vinuri albe şi seci, să depănăm amintiri, să etalăm imposibile proiecte, să analizăm fotbalul lumii. Să fiu uşor, cu părul tăiat scurt, fericit şi cool.

Aşadar, „ceea ce trebuie să fie, să fie!“ Am dreptul să iubesc fără măsură. La mare străluceşte steaua mea în mine.

Sorin PETRESCU

spetrescu2005@gmail.com

Mai e foarte p