În romanul lui Cormac McCarthy, Anton Chigurh nu are părul lung şi cărarea într-o parte. De fapt, nu are nimic în afară de ochi: „Albaştri ca lapislazuli. Sclipind pe neaşteptate şi complet opaci. Ca nişte pietre ude“. Prima descriere a ucigaşului care bîntuie ţinuturile Texasului apare de-abia la pagina 280, prin vorbele unuia din puştii martori la accidentul de maşină. „Arăta ca orişicine“, îi spune puştiul şerifului Bell, un orişicine al cărui nume sună a zahăr (Chigurh – Sugar). În rest, criminalul e numai privire. Îşi obligă victimele să-l privească în ochi în ultimele clipe înainte de moarte (şi bănuim că priveliştea e dintre cele mai oribile), stăruie asupra chipului celui aflat în agonie, contemplîndu-şi opera: „Chigurh îl împuşcă drept în frunte şi apoi îl privi îndelung. Privi cum îi plesnesc vasele capilare din ochi. Lumina pieri. Privi cum propria lui imagine se degradează în acea lume risipită“. Primul contact pe care-l are spectatorul cu Chigurh e tot hipnotic-vizual şi se produce în momentul în care personajul jucat de Javier Bardem, ocupat fiind cu strangularea ajutorului de şerif, priveşte în acelaşi timp înspre cameră, adică înspre noi. Trucul ăsta funcţionează de minune la nivel psihologic, pentru că devenim încă de la început una din posibilele victime ale criminalului, iar thriller-ul loveşte din plin.

Ecranizarea fraţilor Coen e fidelă romanului lui Cormac McCarthy, fiind, probabil, cea mai potrivită formă cinematografică pe care putea să o ia această carte. Replicile sînt reproduse întocmai (ceea ce e în avantajul filmului, McCarthy fiind un maestru al dialogurilor), tăieturile între secvenţe sînt cele prin care autorul îşi decupează capitolele, iar planurile-detaliu corespund minuţiozităţii cu care scriitorul american descrie cele mai mici gesturi ale personajelor sale. Deşi pare surprinzător pentru un roman atît de întunecat, cel m