– Acum asta e la modă, stil rustic, vechi!... – ne explică un localnic, proaspăt întors din Italia.

Exact acum un an scriam tot aici, în Dilema veche, pentru prima dată, despre rusticul pe care îl descoperisem cu delicii în cîteva sate ale patriei. În mai puţin de un an, acesta a înflorit şi s-a răspîndit, a intrat în conştiinţa oamenilor şi în marketingul Pieţei. Ofertele de rusticitate à la carte s-au diversificat şi au început să iasă în stradă, publicitatea a devenit mai agresivă, dar şi oamenii au început să îşi făurească ei înşişi o parte dintre obiectele de lemn ce le împodobesc curţile. Există pitici!

Dar ceea ce mi se pare cel mai important şi cu adevărat semnificativ este faptul că se conturează, se pare, nu doar un stil arhitectural, mai mult sau mai puţin la modă, ci o adevărată Weltanschaung, o viziune despre ordine, frumos şi identitate:

– Ăştia se dau acum în vînt după modernitate, dar o să li se aplece lor curînd şi atunci o să se întoarcă la rustic, o să vedeţi! – ne explică un tînăr care tocmai şi-a terminat o casă „rustică“, referindu-se la vecinii săi de uliţă, cu case care mai de care mai făloase şi cu mai multe camere.

Pare să fie vorba despre o reacţie ingenuă post-modernă, în căutarea unui soi de echilibru social şi estetic după excesele modernizării explozive ce au urmat căderii comunismului şi, mai ales, integrării europeane şi amplificării exponenţiale a migraţiei. Casele făloase nu au dispărut – şi probabil că nu vor dispărea cu totul prea curînd – dar încep să-şi epuizeze fascinaţia. În schimb, casele rustice, cu obsesia lemnului şi a proporţiilor cochete, a foişoarelor şi a balansoarelor, a florilor din belşug, cîştigă tot mai mult în preferinţele oamenilor. Astfel, de pildă, în comuna Cacica, unde ne desfăşurăm terenul, majoritatea zdrobitoare (80%) a celor sub 40 de ani, întrebaţi ce casă ar dori să-şi const