După elanul anilor "90, cînd, cu cele mai bune intenţii şi cu cele mai precare rezultate, Vestul dădea lecţii de democraţie Estului Europei, preocuparea pentru ceea ce se întîmplă cu "cel mai rău dintre sistemele politice, cu excepţia tuturor celorlalte care au fost încercate", aşa cum l-a definit Churchill, a intrat într-un declin marcat. Aroganţa supoziţiei "Democraţia este ceea ce facem noi!" a început să transpire prin porii noii generaţii de politicieni ai Americii şi ai Bătrînei Europe. Dezbaterea publică a fost împărţită tot mai inegal între puţină "economie", "mediu" "politica internaţională" şi mult cancan. În faţa asaltului devastator al "sondajelor de opinie" şi a circului mediatic electoral, orice alte teme şi instrumente de cercetare sistematică a democraţiilor erei post-totalitare au fost uitate. Triumfalismul care consideră globalizarea noul remediu universal pentru vechile boli ale lumii, vectorul natural al extinderii inevitabile a democraţiei, de-a lungul şi de-a latul lumii, pînă la punctul la care, epuizată de secolii atîtor zbateri, Istoria îşi întîlneşte sfîrşitul izbăvitor, a devenit noua "religie" a post-modernităţii. Poate că această uitare temporară a subiectului democraţiei nu ar fi fost atît de gravă, dacă nu ar fi intervenit şocul 9/11. În mod intempestiv, Teama şi Războiul, cei doi mari inamici de moarte ai democraţiei, şi-au făcut o triumfală reintrare pe scena politică, în Statele Unite şi apoi în Europa. La sfîrşitul următorului deceniu, cea mai complexă criză economică din istoria lumii moderne ameninţă să scufunde naţiuni întregi în abisul vremilor pre-moderne. Ce se întîmplă, ce se va întîmpla cu democraţia în aceste condiţii? Întrebarea nu este deloc "pur academică", cu atît mai puţin pentru firavele construcţii post-totalitare cum este şi cea din România. "Democraţia controlată", prima staţie a traseului care sfîrşeşte în spaţiil