Mai întâi a fost bicicleta. Nu mai suportam căldura şi mirosul din autobuz, iar de maşină, cine are bani în plină criză? “Ia-ţi o bicicletă, e cel mai simplu” mi-a spus un prieten. Mi-am cumpărat o bicicletă. Nu am avut nevoie de mai mult de două zile pentru a-mi da seama că pot să o folosesc doar la plimbări nocturne şi uneori, duminica. În centru, nu. Pe stradă nu – la un moment dat am început să visez că mă claxonează maşinile, de la atâta chin pe străzile aglomerate de şoferi enervant de stresaţi. Pe trotuar nici atât, au început să mă injure bătrânii, că n-au loc de mine. Păi unde să pedalez dom’le dacă n-am treabă la aeroclub şi nici pe Platou? Ca să ajung din Unirii în Tudor trebuie să ocolesc tot oraşul. Cuza Vodă e horror, la fel şi B-dul 1 Decembrie 1918. De ocolit, doar pe Pocloş, unde trebuia să mă opresc de fiecare dată când trecea o maşină. De o lună, bicicleta mea stă prăfuită – de la covoarele vecinilor, scuturate pe scara blocului – lângă uşă. E faină, clasică, mov. O vând! Mi-am luat scuter – second hand, că-i criză – cu gândul că mă pot plimba, frumos, pe mijlocul străzii, în voie. Vise de copil. N-am scăpat fără stres încă de la prima plimbare. Claxoane de “mergi mai repede”, figuri de şmecheraşi în maşini de fiţe. Cu 40 km/h n-ai ce căuta pe străzile mureşene, că ai scuter sau un trabant, nu contează. Trebuie să mergi repede, că oamenii-s grăbiţi. Şi nu cumva să fii egoist, că poate te trezeşti cu ceva în cap. Am scuter. E fain, clasic, roz. Îl vând!
Mai întâi a fost bicicleta. Nu mai suportam căldura şi mirosul din autobuz, iar de maşină, cine are bani în plină criză? “Ia-ţi o bicicletă, e cel mai simplu” mi-a spus un prieten. Mi-am cumpărat o bicicletă. Nu am avut nevoie de mai mult de două zile pentru a-mi da seama că pot să o folosesc doar la plimbări nocturne şi uneori, duminica. În centru, nu. Pe stradă nu – la un mo