Ce bine e la mare! / La aer şi la soare. / Toţi oamenii sînt tineri / Zîmbesc şi le zîmbeşti. / Ce bine e la mare, / Cînd eşti în deplasare. / Aici munceşti în tihnă, / De nimeni deranjat./ Nimic nu mai contează. / Nu mă uit în preajmă, / Mintea mea lucrează. / Chiar de stau la bere, / Gîndu-i la dosare, / Însetat de muncă. / Am venit la mare.
(fragment muzical din filmul Eu, tu şi Ovidiu, în regia lui Geo Saizescu)
De obicei, poţi să-ţi dai seama de starea unui oraş doar văzîndu-i gara şi împrejurimile ei. E acea poartă pe care dacă o descoperi părăginită, mîncată de rugină, continuîndu-se cu un gard şui, parcă nu-ţi mai vine să intri. Am făcut acest exerciţiu de mai multe ori – să judec un oraş în funcţie de gară – şi nu m-am înşelat. Presupun că un oraş de la malul mării ar trebui să te întîmpine cu o atmosferă de vacanţă. Ei bine, zona gării din Constanţa este una dintre cele mai dezolante şi mai respingătoare dintre toate pe care le-am întîlnit în România, încremenită în timp, undeva pe la începutul anilor ’90 (aceeaşi senzaţie n-am mai avut-o decît în gara din Belgrad, însă pe acolo trecuse un război), înţesată de dughene cu suberek şi merdenele sleite, plină de gunoaie, cu toalete ecologice de nefolosit, un teritoriu al cîinilor vagabonzi prăfoşi, identici, de tipul hienă citadină, al beţivilor şi cerşetorilor. Marea îţi pare aici mai departe decît oriunde, deşi taximetrişti cu ochelari negri, în maiou şi şlapi te îmbie la un drum spre Mamaia (sau chiar pînă la Vama Veche), promiţîndu-ţi preţuri preferenţiale. Te înduioşează doar mămăiţele în capoate cu flori, care stau înghesuite una într-alta pe cele cîteva bănci din staţia de autobuz, aşteptînd tăcute un tren de la Bucureşti care nu mai vine (pentru că e oprit undeva în cîmp, între Ciulniţa şi Feteşti), ca să le ofere „turiştilor“ cazare. Pînă la urmă, optezi pentru un microbuz în care te
