Acum cîţiva ani, destul de mulţi, am ţinut o rubrică în Suplimentul de cultură de la Iaşi, intitulată autist „Portrete tombale“. Am un apetit (mai degrabă ardelenesc) pentru lucrurile grave, aşa încît titlul mortifer combinat (îmi ziceam eu) cu demenţa veselă şi plină de viaţă a personajelor din respectivele portrete ar fi trebuit să dea un efect... comic. N-a dat, deşi pe mine mă bufnea adesea rîsul scriind respectivele portrete. Unde, cum şi de ce începusem „tombalizarea“?
Vizitasem, la invitaţia Institutului Cultural Polonez, celebra catedrală gotică din Poznan şi acolo văzusem o incredibilă colecţie de portrete tombale. Mici medalioane, surprinzătoare ca reprezentare, cu amănunte bizare (o aluniţă pe gît, o pleoapă căzută, un surîs concupiscent), picturile respective nu frizau deloc capodopera, autorii lor aparţinînd mai degrabă tagmei lucrative a meşteşugarilor decît celei a artiştilor. Datînd din perioada creştinării Poloniei şi fiind, alături de imensa cristelniţă originală, mîndria insulei Tumski, ele aveau o calitate pe care ghidul polonez a subliniat-o în două, trei limbi de circulaţie: erau foarte rare.
Nu-mi dau seama foarte bine cum a lucrat în mine întîmplarea de la Poznan. Fapt e că am început să caut prin istorii de artă, de cum m-am întors acasă, o teorie a portretului tombal. N-am găsit mare lucru. Abia la Galienne şi Pierre Francastel, în Portretul, am găsit ceva despre „oranţii din catacombe“, despre arta febrilă şi liminală a portretului tombal, despre observaţia pătrunzătoare, expresionismul extrem şi nonconformismul unei arte „nimicite chiar de la naştere“. Suna suficient de grav!
Dincolo de teorii însă, portretele ciudate de la Poznan mi-au rămas aproape fotografic înfipte în memorie: o femeie cu chip de gorgonă, un bărbat cu nasul rupt şi lipit într-o parte, un copil obez cu o privire rea. Cine Dumnezeu îi picta atît de
