În trecutele vremuri, adică aşa, pe la 1800, doftorul nu ocupa un loc important printre români. Psihologul sau psihiatrul nu se inventaseră, aşa că melanholia, ipohondria, sminteala îşi găsesc leacul la Malamuci sau la Sărindar. Vreo icoană făcătoare de minuni e chemată în ajutor şi i se cere să stingă patima ce-a atins trupul nevrotic. Cei cu dare de mînă îşi ajută minţile să treacă peste nălucire şi isterie cu ceva afion (opiu). Pentru ceilalţi, fermecătoarele fac şi desfac de orice boală şi sminteală, de patima dragostei ce robeşte, de urîciune şi dihonie, de „legat“ (impotenţă) şi aşa mai departe.

De cele mai multe ori, femeile sînt asociate cu practicarea vrăjilor şi farmecelor, şi acuzate că umblă pe drumuri cu traista plină de „leacuri“ şi otrăvuri, că amestecă argint viu, şoricioaică (arsenic), ţipirig cu tămîie, agheasmă, busuioc, că vînd tot felul de alifii din ierburi numai de ele ştiute, că recurg la descîntece şi invocaţii în miez de noapte sau în zori de zi pentru a tulbura o „ordine“ şi aşa fragilă.

De pildă, la 25 iunie 1800, Zamfira este acuzată că ar fi reuşit cu ajutorul „vrăjilor curveşti şi al farmecelor“ să-l „robească în dragoste“ pe Mihalache. Ce poţiuni magice va fi folosit nu ştim, ci doar că bătrînul Mihalache s-a îndepărtat de femeia lui, de fiu şi de neamuri, acceptînd în preajmă, în casă, în pat doar o singură persoană: pe slujnica Zamfira.

DE ACELASI AUTOR Cui i-e frică de prostime? Ghearele lungi ale dregătoriilor Despre vrăjitori şi vrăjitoare „Sminteala limbii“: despre sudălmi şi ocări În interiorul cuplului, astfel de bănuieli şi acuzaţii apar cu fiecare ceartă, cu fiecare palmă, cu fiecare „rebeliune“ a trupului ce nu poate fi explicată. „Băgîndu mîna în buzunarul scurteicii am găsit o legătură cu o dăosebită fiinţă, feluri dă bombonete, farmece...“, povesteşte Vasile Repezeanu. Şi apoi urmează fireasca team