În ultimii doi ani, statele din toată lumea au demarat cele mai stimulative politici fiscale văzute vreodată, cel puţin pe timp de pace. Grecia, Statele Unite, India şi Regatul Unit au în prezent deficite bugetare de peste 10% din PIB. Deficitul bugetar mediu pentru toate ţările membre ale Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare (OECD) se situează la nivelul uimitor de 8,2%. Desigur, acesta este răspunsul clasic „keynesist" la o criză economică - când cererea din sectorul privat se clatină, guvernul trebuie să umple gaura pentru a opri o prăbuşire a economiei.

Din punct de vedere istoric, ideea că deficitele bugetare masive, precum cele pe care le-am putut observa în ultimii doi ani, ar putea să restabilească economia la nivelul de angajare completă a forţei de muncă are la bază experienţele din timpul Marii Depresii şi al celui de-al doilea război mondial. Economiile au revenit la nivelul de angajare completă numai după ce au fost mobilizate deficite bugetare masive. De pildă, în Statele Unite deficitele bugetare au variat între 21% şi 27% din PIB între 1943 şi 1945 (dublu faţă de raportul deficit-PIB înregistrat astăzi), iar rata şomajului a scăzut de la circa 14% în 1939 la în jur de 2% în timpul războiului.

Dar constituie oare experienţa economică a celui de-al doilea război mondial o dovadă în favoarea politicii fiscale „keynesiste"? Într-un studiu publicat în ediţia din iunie 2010 a CATO Policy Report, eu şi Richard Vedder de la Ohio University argumentăm că adevărata lecţie economică din acea eră constă în experienţa din 1946, anul în care „stimulul" economic din timpul războiului a fost retras în mod dramatic.

Economiştii „keynesişti" de atunci argumentau cu putere că rata şomajului va reveni la nivelul din epoca Marii Depresii dacă guvernul demobiliza armata şi înceta să mai producă armament. În ciuda acestor proteste, guvernul