(Inception, 2010, Christopher Nolan)
Titlul articolului sună ca dracu’, ştiu, dar tocmai asta cere Christopher Nolan din partea celor care văd “Inception”. A leap of faith, o doză suplimentară de încredere e necesară pentru ca unul dintre personaje să-şi ducă tenebroasa treabă la capăt (“saltul de credinţă” e varianta pe care a preferat-o traducătorul filmului – ştiu că e un traducător pentru că o femeie ar fi fost mai atentă).
Veţi fi aflat deja ce se întâmplă: numitul Cobb (Leondardo DiCaprio) trebuie să sădească sămânţa unui gând în mintea moştenitorului unui imperiu din industria energetică. Ceea ce e cam peste mână, dar nu cu neputinţă, când slujba lui obişnuită impune taman contrariul – să fure ideile ascunse acolo.
Nolan a clocit ideea vreme de vreo zece ani. Mai puţin decât s-a chinuit James Cameron cu “Avatar”, dar mai cu spor. Ideea lui are măcar ceva originalitate, iar “Inception” readuce în mainstream teme dragi cineaştilor încă de pe vremea filmului mut: puterea – la propriu – a viselor/a imaginaţiei, frica de realitate, lupta fiecăruia cu demonii proprii. Pe scurt, cred că Nolan întreabă în “Inception” ce te faci când ai ajuns să-ţi trăieşti viaţa de parcă ai visa-o.
Vast program, într-adevăr, dar nu unul care să nu mai fi fost sugerat până acum (inclusiv de către Nolan însuşi). Am avut de multe ori pe parcursul filmului senzaţia că regizorul trage cu tunul după muşte: personajul lui Di Caprio are de parcurs, cam ca Leonard din excelentul “Memento”, un lung drum înapoi şi nu e sigur nici în ultimul cadru că mintea n-o să-l lase baltă. Dar traseul lui e explicat cu mijloacele din cel mai recent “Batman”: explozii, cafturi, ploi de gloanţe şi de cioburi.
Acţiune!
Ceea ce nu e cu tot dinadinsul un lucru rău. Fără să fie calea, adevărul şi viaţa pe care le profeţeau cronicile iniţiale, “Inception” e un bun film de acţiune,
