De o parte, vacarmul unui oraş de cîmpie înţesat de o neverosimilă pegră citadină, de altă parte altarul făgăduinţelor de afirmare într-o ţară clădită pe hierofania capitalei în comparaţie cu provincia. De o parte, grosolănia agresivă a urbei regăţene, de alta conştiinţa că firul ierarhiilor şi sceptrul valorilor se face şi se desface la Bucureşti. Enumerarea argumentelor în favoarea sau în dauna Capitalei se poate întinde într-un pomelnic lung şi copios, de aceea e mai nimerit să reţinem că fiecare imbold de ponegrire îşi găseşte un antidot pe măsură, nici una din porniri neavînd pînă la urmă cîştig de cauză. E ca într-un amor atroce în care pasiunea cere neapărat gustul schingiuirii, pentru ca apoi maltratarea să capete treptat o tentă voluptuoasă. E tare urît Bucureştiul şi e greu de mistuit, dar altul ca el nu-i de găsit.

Pe deasupra, ţinînd seama de cîte rele i s-au pus în seamă, fascinaţia pe care oraşul acesta prăfos, desfigurat şi hulit a revărsat-o asupra generaţiilor e modul lui de a se răzbuna pe detractori: îi ţine legaţi tocmai pe cei care nu contenesc să-l acopere de anateme. Şi totuşi, sub unghi livresc, despre Bucureşti s-a scris cu precădere în ton elogios, ca despre o fiinţă încărcată cu o distincţie aparte, ba chiar s-a scris cu nostalgie, cu talent şi cu o poftă de viaţă care te duce cu gîndul la un oraş binecuvîntat, chiar dacă binecuvîntarea nu e de găsit decît în inspiraţia celor care l-au zugrăvit cu pasiune de cronicar. De la Constantin Bacalbaşa pînă la Ioana Pârvulescu, de la Nicolae Iorga pînă la Henri H. Stahl, o tentă de melancolie surdă le străbate tomurile. Parcurgîndu-le, intuieşti prea bine că Bucureştiul mai mult a fost decît este.

Dintre autorii cu reazem cultural şi viziunie istorică care s-au aplecat asupra oraşului de pe Dîmboviţa, Constantin C. Giurescu e un nume de referinţă. Lucrarea sa, apărută