Pentru Mircea Martin, dicţiunea ideilor pare să reprezinte în primul rând un concept teoretic şi abia în al doilea titlul unei cărţi proprii.

Faptul e cum nu se poate mai ilustrativ pentru ceea ce înseamnă profesionalism în critica literară. Nu numai o sumă de virtuţi accesorii (onestitate, consecvenţă, prezenţă de spirit, intuiţie, siguranţă a gustului), ci şi o alta, fundamentală, înnăscută, de natură etic intelectuală, care trebuie să fie un liant pentru toate celelalte. Pe aceasta din urmă, Mircea Martin o posedă fără rest. Limbajul său nu e niciodată pândit de tentaţia dedublării. Scrisul său nu admite reformulări. Iar când devine, pe spaţii mici, aluziv sau când foloseşte, în plin discurs academic, sugestia, putem fi siguri că n-o face cu trimitere la contingent. Despre acesta, atunci când vorbeşte, vorbeşte pe fără înconjur.

Reeditându-şi acum Dicţiunea ideilor, Mircea Martin e, cum spuneam, mai preocupat de concept decât de succes. Faţă de cuprinsul iniţial, din 1981, al cărţii, au apărut, de altfel, câteva modificări, care arată că, din punctul de vedere al autorului, conţinutul nu e cel mai important. (Astfel: vechiul eseu despre Benjamin Fondane a fost înlocuit cu unul de dată recentă, dedicat publicisticii politice a aceluiaşi, studiul despre Gaetan Picon, reluat între timp în Geometrie şi fineţe, a fost eliminat de aici, apărând în schimb altele două, Între ce şi cum: Jaap Lintvelt şi „punctul de vedere " în roman, respectiv Matei Călinescu şi feţele modernităţii.) Ce pare să conteze pentru el acum e prezenţa activă conceptului în spaţiul public. O prezenţă pe care o consideră, în subsidiar, strict necesară.

În plus, precedând cuvântul înainte la ediţia întâi, şi-a făcut loc în cea de astăzi un adevărat studiu, consistent inclusiv ca număr de pagini, care adânceşte câteva din observaţiile mai vechi referitoare