Numele amuzant al acestei familii boiereşti prahovene provine de la cel al oraşului Urlaţi, la răsărit de Ploieşti, unde împarte cu mai recenta familie Bellu amintirile istorice ale locului. Dacă strămoşul Bellu a venit în Ţara Românească de la sudul Dunării în veacul XVIII, genealogia Urlăţenilor poate fi urmărită până în cel anterior.
De ce ar putea să ne mai intereseze astăzi Urlăţenii şi de ce nu i-am lăsa în uitarea timpului? Un motiv cultural-istoric ar fi acela, amintit pe site-ul Liceului Matei Basarab din Bucureşti, că întâiul sediu al acestuia, s-a aflat, la întemeierea sa - pe atunci ca "gimnaziu" -, în anul 1860, în casele lui Scarlat Urlăţeanu de pe Podul Caliţei, actuala Cale a Rahovei. Publicistul franco-român Frédéric Damé le menţionează în instructiva sa carte Bucarest en 1906, recent tradusă şi în româneşte.
Datorită faptului că locuiau în acel cartier, Urlăţenii, printre care şi Scarlat Urlăţeanu, clucer şi serdar, au fost înmormântaţi la biserica Sf. Ilie-Rahova, un lăcaş în stil neoclasic puţin cunoscut, deşi situat central. O aflăm din Necropola Capitalei (1972) a lui Gheorghe Bezviconi: părinţii săi, Stoica (Ă 1819), vistier şi soţia sa Sanda (Ă 1837) născută Doicescu, precum şi clucerul Constantin Urlăţeanu, împreună cu soţia sa Luxandra.
Nicolae Stoicescu îi aminteşte în Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale din România. Ţara Românească (1970) pe Gh. Urlăţeanu, ctitor la biserica Jercălăi din Urlaţi şi pe Stan Urlăţeanu, mazil, ctitor la Biserica Galbenă din aceeaşi localitate. Voica Puşcaşu, în cartea sa Actul de ctitorire ca fenomen istoric în Ţara Românească şi Moldova până la sfârşitul secolului al XVIII-lea (2001), îl consemnează pe "vel serdarul Urlăţeanu" drept ctitor la Biserica Galbenă din Urlaţi. S-ar impune aşadar o vizită acolo pentru a vedea cum stau lucrurile la faţa locului.
Scarlat Urlăţ
