Când o vezi prima oară pe Triin, ai impresia că, aidoma tablourilor suprarealiste, privirea ei se aşează într-un peisaj la care ajunge trecând prin tine, un spaţiu dintr-un timp nedeterminat. Apoi, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, dispare acel timp, dispare acel spaţiu, privirea ei se reîntoarce la ea însăşi, ieşind mai înainte din tine. Acum Triin chiar te priveşte, aici, ca şi când acel gest suprarealist nu s-ar fi petrecut niciodată decât în mintea ta atât de poetică, de boemă, de ascuţită la simţământ, încât nu poate să nu prefacă orice gest în emoţie artistică.

Aşa vine Triin spre noi, spre semenii ei, cu o aparentă nonşalanţă, care ascunde mai degrabă o mare timiditate, dar trezeşte şi multe suspiciuni. Îţi spui că suferă de semeţie exagerată. Conştientă de valoarea ei, ştie că scrie bine, nimeni nu poate să-i ia asta, dar ochii ei par a se salva în afara conversaţiei, în afara locului de aici şi a timpului de acum.

Şi ea vine, totuşi, din apropierea zilei de iarnă fără de sfârşit a Estoniei, atunci când noaptea pare să dispară, ca şi când n-ar exista. Vine din frig şi vodcă multă. Atât de multă vodcă, încât a decis să nu bea - ca şi poetul Jaan Malin, tot din Estonia. Aşa a făcut din vodcă apă şi o bea numai curată, cu poezie, care, pentru ea, este singura eliberare.

Tot restul e doar închisoare, o închisoare din care se poate vedea, ca prin zăbrele, câte ceva din lume, din natură, din oameni, din suflet. Şi cu cât mai groase sunt zăbrelele ce-o înconjoară, ce-o strâng, ce-o bântuie, cu atât mai mare creşte speranţa: într-o zi ele se vor subţia, se vor topi, vor deveni neînsemnate.

Numai că ele nu sunt niciodată pe măsura speranţelor ei. Căci măsura speranţelor ei nu s-a inventat încă. Măsura speranţelor ei o simte doar ea şi nu îndrăzneşte încă să devină cuvânt, fiind îmbrăcată în linişte, în meditaţie şi în tristeţe.