Nu ştiu cum e în alteţări, dar în România verile sunt perioade în care, la vârful societăţii, pare să se instaureze turbarea.

Am observat acest lucru pe vremea lui Ceauşescu. Abia începea iulie, că activiştii de partid îşi ieşeau din minţi.

Vai de şefii de redacţii şi de directorii din sfera ideologică şi culturală! Hienele de la partid se năpusteau asupra lor cu indicaţii şi paraindicaţii, cu pretenţii grotesc-absurde, soldându-se, nu rareori, cu destituiri şi traume din care bieţii propagatori ai minciunilor comuniste nu-şi mai reveneau. Nu o să uit toată viaţa un episod de prin 1985-86, când la Timişoara fusese paraşutat, pentru reeducare, unul din cei mai siniştri ciocli bolşevici care au existat vreodată în România: Eugen Florescu.

Călău ideologic alcătuit după chipul şi asemănarea lui Stalin, Timişoara reprezenta pentru el un exil sufocant. Mişcându-se ca leul în cuşcă, se deplasa înnebunit de la o instituţie la alta şi-i fericea pe şefi cu indicaţii de-o stupefiantă grosolănie. A rămas în istoria revistei „Orizont" îndemnul de a ieşi din placiditatea călduţă a vremii: desenând el însuşi „oglinda" paginii întâi a publicaţiei, s-a adresat mustrător celor doi şefi, blocaţi într-un amestec de frică şi oroare: „Tovarăşi, fiţi curajoşi! Băgaţi puternic, pe cinci coloane, «Epoca Nicolae Ceauşescu!»". Asta însemna pentru imbecilul cu ifose curaj: să cobori în conformism până în cele mai greţoase adâncimi ale autoumilirii. Să faci din piticania analfabetă ditamai gigantul de dimensiuni planetare.

Ceauşescu n-ar fi putut ajunge singur pe culmile paranoiei dacă în jurul lui nu s-ar fi aflat - ceas de ceas şi în proporţie de masă -banda de slugi, profitori, escroci, nulităţi care ştiau la perfecţie două lucruri: să lingă tot ce se afla deasupra lor şi să calce în picioare ce se găsea sub ei. Şi din acest punct de ve