Nu am putut să evit, după vizitarea expoziţiei lui Andrei Ciubotaru*, gândul că în, româneşte, există două expresii care marchează excelenţa în spaţiul estetic şi etic, şi care se înnoadă într-un ciudat punct paronimic: "frumos de pus în ramă" şi "bun de pus la rană".

Tânărul Andrei Ciubotaru, încă unul dintre plasticienii "anapoda" pe care îi pune în scenă Galeria Recycle Nest, expune aici o suită de rame (din germanul "rahme") fără tablouri, de cadre tubulare care se dispensează de obişnuita, comuna pânză centrală, adresându-se ochiului ca obiecte de contemplaţie în sine. În plus, sunt nişte frame-uri care amorsează numeroase întrebări asupra condiţiei artei plastice, care eliberează asociaţii arborescente, sunt nişte cadre aproape didactice, care instruiesc provocând dezbateri.

Uzual, rama închide un tablou (sau o oglindă, sau o operă plastică plană), îl delimitează completându-l decorativ, iar, pe de altă parte, îl închide făcându-l finit, scoţându-l din condiţia de atelier şi făcându-l expozabil.

Rama este punctul final al picturii, coperta cărţii, ambalajul cadoului. E cuibul ("the nest") care îşi aşteaptă puii. Andrei Ciubotaru ia în răspăr această prejudecată, aşezând carul înaintea boilor, plasând cadrul înaintea pânzei şi poftindu-ne să ne imaginăm nu o ramă pentru un tablou, ci un tablou pentru fiecare dintre ramele sale. Invitaţie şmecheră, de altfel, pentru că, în afara golului, nimic nu şade bine înăuntrul lor. Sunt prea dense, plastic vorbind, ca să mai îngăduie concurenţa unei poveşti centrale.

În tuburile de plexiglas îmbucate rectangular (vezi foto) de pe simezele de la Recycle Nest curg imagini (cum altfel?) reciclate, smocuri de câlţi, fragmente de hărţi, fotografii sfâşiate, semne grafice şi pete de culoare. De fapt, pensula (e-un fel de-a numi varii tehnici) şi imaginaţia autorului se exersează atipic, inversat