Dacă între Brazilia si România nu există nici o asemănare structurală, iar similitudinile întîlnite reprezintă mai degrabă rodul hazardului, să observăm că acest hazard a luat uneori forma subtilă a influenţelor terţe: romantismul francez sau filozofia clasică germană, exercitate asupra culturilor braziliană si română, au sfîrsit prin a da produse asemănătoare.

În cele două cazuri, n-a jucat vreo misterioasă înrudire: pur şi simplu, c'est la faute a Voltaire.

Există însă un domeniu în care România şi Brazilia se deosebesc aparent, fără a înceta să semene în profunzime: este vorba de cultura politică a celor două popoare în secolul XX. Orientarea politică a intelectualităţii s-a dovedit de o consecvenţă rară, atît în Brazilia, cît şi în România; pe cît de „la stîngă" s-a plasat Brazilia, pe atît de „la dreapta" România. Explicaţia? Regimul parlamentar din primii ani ai republicii braziliene a fost o experienţă mai degrabă ratată; şi atunci ţara a avut parte de o lungă dictatură populistă, apropiată de fascism, dictatura lui Getulio Vargas, întinsă - cu o mică pauză - din 1930 pînă în 1954. Apoi, cînd pro-comuniştii ameninţau să preia puterea, o nouă dictatură militară s-a instalat în perioada 1964-1985. în tot acest interval de timp, intelectualitatea s-a plasat permanent în opoziţie - o opoziţie ce nu putea fi decît de stînga. Mare parte a jurnalisticii, literaturii, reflecţiei sociale a aparţinut fatal stîngii.

În România, după Marea Unire din 1918, aspiraţiile politice ale intelectualităţii s-au aflat la dreapta spectrului politic. Fie că ele s-au menţinut în cadrul parlamentarismului şi al democraţiei, fie că au deviat spre naţionalism şi fascism, respingerea socialismului şi a comunismului a fost aproape generală.

Odată cu ocupaţia sovietică şi cu instalarea comunismului, lucrurile au devenit clare: o