De la volumul de debut (Măceşul din magazia cu lemne, 1982) până la ultimele apariţii editoriale (blanc, 2000, Ultima patrie, 2007), în poezia Marianei Codruţ, deşi unitară tematic şi stilistic, a avut loc un proces de esenţializare a limbajului şi viziunii artistice, fără să se piardă, astfel, "dicţiunea" aparte care a consacrat-o.

Încercând, acum, să surprindă nu existenţa în sine, în toată diversitatea manifestărilor sale, ci sensurile ei grave, autoarea renunţă la notaţia directă, sinceră dar mecanică, a senzaţiilor şi emoţiilor personale, a reveriilor autobiografice şi delirurilor onirice. În blanc poezia nu mai e înţeleasă nici ca expresie a unui eu vitalist, frenetic, nici, în accepţie barbiană, ca "act clar de narcisism". Nu mai oglindeşte nici "chipul indiferent al lucrurilor", dar nici lucrurile "în absolutul lor", şi nu are drept scop "cartea", "opera", ca rezultat al efortului creator. Poezia este văzută aici ca un fel de proces (necesar, firesc şi totodată autodestructiv), e "hemografie", adică (după definiţia lui Nichita Stănescu, inventatorul de vocabule infinit sugestive) "scriere de tine însuţi", nu despre tine - acest "mod" subiectiv, psihologizant, l-a epuizat Mariana Codruţ în volumele de versuri Schiţă de autoportret (Ed. Junimea, Iaşi, 1986), Tabieturile nopţii de vară (Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1989), ca şi în subtilul roman-autoficţiune Casa cu storuri galbene (Ed. Polirom, Iaşi, 1997).

Câteva texte din blanc au o relevanţă aparte, ca artes poeticae, pentru ilustrarea intenţiilor autoarei. Rolul atribuit poetului e fie acela de "cronicar" (cronicarul n-are voie să moară), mai ales când are de consemnat evenimente (sociale, politice, culturale etc.), fie de "traducător" (dar eu), când vrea să facă inteligibil limbajul senzaţiilor, al pulsiunilor obscure venite din subconştient, al percepţiilor întâmplătoare. Ceea