Îmbătrânim într-o ţară în care nimic n-a mai rămas de admirat şi de lăudat.
Noi, cei care am ales să îmbătrânim în această ţară, trebuie să admitem că ne-am pierdut deprinderea de a lăuda. Trebuie să ne resemnăm în critici vehemente, în polemici care sfârşesc cu înjurături, în grimase care ţin loc de argumente şi în tăceri vecine cu scârba. Este adevărat că nici n-ai ce anume să lauzi în România de azi. (De multă vreme n-am mai auzit ştirea că „un grup de medici români au descoperit..." ceva, o substanţă, un ser, măcar un praf tămăduitor? Cercetarea medicală românească a dispărut, medicii noştri pleacă în lumea largă, aşa încât subiectul admiraţiei este inexistent!)
De mulţi ani, spaţiul public este ocupat numai de campanii contra, de atacuri murdare, de antipatii ce promovează dispreţul, de cusurgii, de moftangii cărora le pute totul, de specialişti deghizaţi în detractori. Este posibil să îmbătrânim într-o ţară în care nimic n-a mai rămas de admirat, de lăudat, de apreciat. Totul este negru, demoralizator, isteric, catastrofic, suntem pierduţi!
Când apar motive reale de admiraţie, ne pierdem în şabloane obosite şi banalităţi. Admiraţia onestă (a unei personalităţi, a unui erou „al zilelor noastre", a unei fapte bune sau a unui spectacol de teatru) a fost înlocuită de aşa-zisul PR. De aceea, mă trezesc pe TV cu nişte ştiri/reportaje „de bine", care ascund în fapt nişte biete campanii de publicitate (aşa-numita publicitate mascată). Când vreau să aflu dacă o carte este valoroasă (şi dacă merită s-o cumpăr), citesc o recenzie plină de „peltea" la adresa autorului, care mă face să renunţ. Interviurile cu marii noştri artişti nu sunt decât nişte reprize de entertainment. Nu se discută „marfa" (opera), contează numărul de adjective cu care este gratulat interlocutorul: „minunat", „încântător", „extraordinar", „strălucitor"... Când mă pregătesc să
