Concluzia studiului e că „valoarea estetică a operei lui (Costin, n.m. I.B) e o realitate". Criticul e de părere chiar că „asemenea vinurilor puse la învechit în beciuri tăinuite, valoarea estetică a Letopiseţului creşte cu trecerea vremii, sporind voluptatea lingvistică a lecturii".

Monografia Ion Barbu. Poezie şi deziderat (1981) e o carte care îşi propune să disocieze şi să interpreteze raportul dintre spontaneitate şi elaborare din poezia barbiană: „Câtă spontaneitate şi cât convenţionalism există în poezia barbiană? În jurul acestei întrebări - şi a problemelor pe care ea le ridică - se structurează cartea de faţă". De remarcat este ideea organicităţii şi substanţialităţii unei „lirici formal diverse şi eteroclite ca «filosofie», cu evidente surse esoterice" (N. Manolescu). Criticul consideră că refuzul autobiograficului, al intimismului şi al afectivităţii porneşte de la dorinţa autorului jocului secund de a eluda naturalul, în beneficiul unor formule poetice bazate pe artificiu, pe construct raţional, pe apelul la elanul intelectualist. Istoria poeziei româneşti (I-IV) e opera unui critic interesat în primul rând de avatarurile formelor, formulelor şi convenţiilor poetice, descrise cu obiectivitate, cu „răceală", cum s-a mai spus, în spiritul impersonalităţii. E limpede că Mircea Scarlat întrevede în istoria conceptului de poezie o anume evoluţie, de la semnificant, la semnificat şi la semn, de la versificaţie la lirism, de la începuturile poetice în slavonă, latină sau greacă până la cele dintâi forme ale lirismului în limba română. Curentele şi orientările literare (clasicismul, eminescianismul, macedonskianismul, simbolismul) nu sunt considerate ca ipostaze dihotomice, cât, mai ales, ca avataruri plurale şi multiple ale poeticităţii. Nu se poate discuta despre un singur simbolism, de pildă, tocmai datorită modalităţilor cu totul diverse şi eter