Georgiana Paniat. Sînteţi cadru didactic la Rm. Sărat, şi scrieţi „Aş fi interesată să public în reviste literare. Credeţi că am această şansa? Cui mă pot adresa?" V-aţi adresat cui trebuie, dar şanse -ioc! De ce? E simplu. Recitiţi poemul de mai jos şi încercaţi să vă puneţi în locul redactorului al unei reviste de poezie: sufletul meu în căutarea ta începe/ să rătăcească/printre pietrele vieţii, necontenit aleargă/ deschide uşa gândurilor şi iese-/ tăcerea filosofică.../ sub soare, legată strâns, stă iubirea./inima-mi spune:/ -"miroase a păsări călătoare"! (Tu...) Acest text nu comunică nimic, este incoerent (sufletul iese sau tăcerea? legată e aceeaşi tăcere, sau iubirea?) şi vehiculează metafoare care nu au niciun sens. Un mare poet, pe care sper că l-aţi citit, putea scrie emfatic, dar violent, puternic, oripilîndu-ne eventual: mirosea a mort de pe altă planetă. Dar păsările, fie şi călătoare, nu pot mirosi decît a găinaţ ceea ce, picat concluziv la final, şi pe căldura asta, doar ne îngreţoşează. Apoi mai scrieţi: doar tu, viaţa-mi transformi/în cascade de minuni,/doar tu eşti raza/ce-mi mângâie visele... Ori vă schimbaţi radical modul de-a scrie, ori treceţi la texte de muzică uşoară.

Raul Coldea. Nu scrieţi rău: aşa cum orice nomad îşi construieşte o casă/ridică un oraş al lui/îi spune Tristessia/în lungile nopţi cu lună lămâie/întinse ca untul pe pielea lui îmbătrânită cu atâta depărtare/ de pământ mirositor a/picioare de femeie braţe de bărbat/ aşa cum îşi destramă drumul în fiecare dimineaţă/cum se opresc păsările fricoase pe umerii lui/şi el le spune/ nu/azi mă întorc acasă (există viaţă după noapte). Paradoxul cu orice nomad care construieşte o casă (explic pentru alţi novici) induce de la început o tensiune benefică pe care o descărcaţi în falsele explicitări din restul textului. Totuşi, cînd scrieţi poeme mai lungi, controlaţi cu oa