A fost o vară fabuloasă, la Vama Veche, în 1973. Irina Vernescu a ajuns acolo dusă de prietena ei Angela Jianu, căreia i se spunea Cuchi, o fată superbă şi inteligentă, cu mintea împrăştiată în alte vremuri, visa să cerceteze în Anglia cărţi vechi şi incunabule şi chiar a reuşit mai târziu, după revoluţie. Îi spusese că nimic pe lume nu se compară cu acel capăt de ţară încremenit la început de secol, dar că trebuie să accepte din start renunţarea la binefacerile civilizaţiei: veceul în fundul curţii, apa caldă la butoiul încălzit de soare, nici discotecă, nici restaurant, nici magazine cât de mici, mici măcar o tutungerie. Era un sat uitat de lume, pe care autorităţile se încăpăţânau să-l păstreze aşa, la doi kilometri de graniţă, să nu aibă probleme cu transfugii. Nici treizeci de case, nimeni nu avea voie să se stabilească acolo, nimeni nu avea voie să ridice vreo casă nouă, a înălţat una singură, din cărămidă, cu etaj, scenograful Oni Oroveanu pentru filmarea la Zodia fecioarei, din 1966, pe urmă a distrus-o cu mâna lui, să nu se aciuiască cineva, a rămas ruină.

Ajungeai la Vama Veche după ce treceai de 2 Mai, aşezarea de pescari de la sud de Mangalia deja cu faimă că ar fi cucerit boema bucureşteană, după ce în primele decenii de după război erai cineva doar dacă îţi petreceai vacanţa la Costineşti. Acum era de bonton printre scriitori, actori şi studenţi să mergi la 2 Mai, unde puteai întinde chefuri monstruoase până la ziuă şi puteai face nudism, în ciuda interdicţiilor oficiale. Dar la Vama Veche era şi mai sălbatic. Apropierea de frontieră impunea restricţii aiuritoare: de-abia te puteai plimba noaptea pe plajă, nici vorbă să te scalzi în mare la lumina lunii, n-aveai voie să treci dincolo de perimetrul satului, spre sud, în niciun moment al zilei, era interzis să-ţi aşezi un cort altundeva decât în curtea sătenilor. Dar se făceau toate astea