Iată, abia am depăşit un secol; ne amintim că am sărbătorit relativ recent împlinirea a o sută de ani de la naşterea lui Paul Constantinescu; este timpul ce măsoară şi confirmă temeiurile aceastei consistente personalităţi a componisticii noastre.

Este creatorul a cărui originalitate se afirmă în afara oricăror complexe ce ar fi putut marca prima generaţie post-enescienă. în perspectiva anilor, atât Paul Constantinescu cât şi Constantin Silvestri, spre exemplu, apar astăzi, drept artişti de legitimă aşezare în contextul deceniilor de mijloc ale secolului trecut.

S-a scris mai mult, nu suficient de mult, în anii din urmă, despre Paul Constantinescu; a fost cântat, în parte întâmplător, în parte conjunctural; prioritar cu prilejul marilor sărbători de peste an ale Ortodoxiei. Se poate vorbi despre spiritul semnificativelor sinteze pe care le operează compozitorul în contextul civilizaţiei europene a secolului al XX-lea. Două filoane distincte, aparent ireconciliabile - cântarea psaltică, monodică, bizantină, pe de-o parte, şi, pe de alta, structurarea cu sens dramatic în cazul tipului de oratoriu apusean, baroc, tipologie dezvoltată în bisericile reformate, se întâlnesc ambele la Paul Constantinescu într-o fuziune originală ce marchează cele două capodopere vocal-simfonice care sunt Oratoriile de Crăciun şi de Paşte.

De fapt, stabilirea unui raport potrivit pe relaţia dintre naţional şi universal a constituit o preocupare prezentă în epocă, inclusiv în deceniile de mijloc ale secolului trecut, o preocupare constantă pe care o întâlnim în cazul tuturor marilor creatori de şcoală naţională începând chiar cu prima jumătate a secolului al XIX-lea şi până în deceniile de mijloc ale secolului XX, de la Smetana la Dvor ak şi Janacek, de la Chopin şi Liszt la Szymanowski şi Bartok, de la Enescu la Mihail Jora, Paul Constantinescu, Co