Guvernul nu găseşte bani pentru investiţii. Pentru producţia care ar putea genera taxe şi impozite sporite. Este ocupat până peste cap cu împrumutarea banilor pentru pensii şi salarii bugetare. Atât de ocupat încât nu-i rămâne nici un răgaz să gândească cum vor fi plătite aceste datorii. Cum şi de unde. Şi când. Deja banii de la FMI nu mai sunt suficienţi şi, ca să nu tragă obloanele, Ministerul de Finanţe stă cu mâna întinsă pe la bănci. Acestea, oricum, nu mai dau credite nimănui. Băncile n-au încredere, iar cei care vor credite, n-au garanţii.
În toată aiureala asta există o rază de speranţă. Ne-a transmis-o chiar Jeffrey Franks, “trimisul special” al FMI, pe post de dădacă guvernamentală. “Sunt bani gratis la UE” – ne spune el. Nu trebuie decât să întindeţi mâna şi să-i luaţi!”
Uşor de zis, greu de făcut. România contribuie anual cu peste un milliard de euro la bugetul Uniunii. Ar avea şanse să-i ia înapoi – şi ceva pe deasupra, dacă …
Dacă am avea proiecte! Purcoiul de euro stă şi aşteaptă proiecte. Puse pe hârtie ca la carte, respectând regulile. Proiecte care să urmărească dezvoltarea reală a bazei materiale, lucrări necesare de infrastructură. Nu “portiţe” pentru hoţii şi deturnări. Pentru că acestea sunt descoperite până la urmă şi nu e lucru mai neplăcut decât să dai banii înapoi. Ştim că unii ar prefera să facă puşcărie, decât să-i returneze, dar asta-i regulă. Din volumul financiar de proiecte pentru fondurile structurale selectate, în acest moment România se află pe penultimul loc, cu o absorbţie de doar 14,1%. Sub noi mai e doar Grecia. De ce? Din două motive: primul e că n-avem oameni care să se priceapă să facă proiecte viabile. Iar doi, că n-avem cash să punem partea noastră şi credite ca să plătim toate lucrările până când birocraţii de la Bruxelles verifică şi ne returnează banii. Ce facem? Stăm şi ne uităm lung la mormanul de ba
