Nu-mi amintesc să fi observat cineva până acum că din recuzita aşa-zişilor poeţi douămiişti lipseşte pe de-a-ntregul conjugarea la timpul trecut. Lucru pe deplin explicabil, căci, atunci când nu-şi transcriu experienţele (sordid) personale, cei mai mulţi dintre ei îşi strigă la portavoce nemulţumirile vizavi de societatea românească actuală. Astfel încât e reconfortant să deschizi volumul unui debutant care nu se integrează deloc în tablou. Titlul cărţii lui M. Duţescu (Şi toată bucuria acelor ani trişti*, Cartea Românească, 2010) îl recomandă deja pe autor drept un partizan al expresivităţii retro, de nu un nostalgic get-beget.

Deşi, la o adică, personajul principal nu prea are mare lucru de rememorat. În timp ce majoritatea tinerilor poeţi de azi sunt conştienţi că nefericirea dă bine la CV-ul poetic, supralicitându-şi dramele, Duţescu se anunţă a fi un bun gestionar al fericirii banale. Majoritatea poemelor developează, fără a apela vreo clipă la stridenţe cromatice, câteva momente Kodak din copilăria sau adolescenţa protagonistului. Remarcabile sunt portretele părinţilor priviţi, din perspectiva copilului crescut de bunici, ca apariţii miraculoase, nişte străini frumoşi şi inaccesibili: "şi modul acesta în care-mi ofereau afecţiunea/ săptămânal/ când mă vizitau la bunici/ îi diferenţia de tot ce aveam în mod obişnuit acolo/ un pupic sub barbă şi altul pe nas/ de la doi oameni tineri mirosind a parfum// aşteptam sâmbăta cu sufletul la gură/ mă trezeam dimineaţa devreme/ mamaia mă îmbrăca frumos/ tataie mă lua cu el când se bărbierea/ îmi dădea şi mie o oglindă/ ambalajul de hârtie de la o lamă de-a lui/ şi mă mânjea cu un pic de spumă pe nas/ ca să fim amândoi frumoşi pentru că vin/ mama şi tata". Plimbările cu familia în remorca tractorului, gestionarea pepenilor duşi spre vânzare la oraş sau pur şi simplu poveştile "la lumina lămpii de gaz" compun, fă