Peste ploi, fenomene extreme, inundaţii, furtuni, caniculă ucigătoare şi peste ravagiile sociale ale crizei, dispariţia Mădălinei Manole a fost mană cerească pentru presă, în special pentru televiziuni. Ingredientele senzaţionalului au fost livrate în chiar producerea şi contextul faptului - sinucidere, chiar în ziua de naştere, la o vârstă care încă produce emoţii, în preajma relansării sale ca artistă.
Tragismul morţii vine din caracterul său implacabil. Orice este reparabil pe lumea asta în afara morţii - prieteniile, familiile, iubirile - se fac şi se desfac, momentele de tristeţe şi de bucurie au o aceeaşi curbă a producerii şi stingerii lor, desfăşurându-se uneori sinusoidal şi, deci, aproape plictisitor. Moartea închide şi şterge tot. Şi e greu să ne obişnuim cu ea. Chiar dacă trăim zilnic cu ea, ne îmbărbătăm spunând că este doar o parte a ciclului natural al vieţii, că nici viaţa nu ar exista dacă nu şi-ar conţine negaţia etc. etc. etc. Moartea ne pune în faţa definitivului. Cu dispariţia cuiva de lângă noi percepem ceva definitiv şi fără nici o putinţă de a mai repara, reface, relua ceva din ceea ce a fost am pierdut o bună parte a propriei noastre vieţi. Oricât ar părea de ciudat, suntem profund ataşaţi de rutina zilnică, de obişnuinţele existenţei noastre. Puşi în faţa realităţii că trebuie să ne creăm, pentru a putea trăi mai departe, altele noi, suntem speriaţi, panicaţi, debusolaţi. Mereu şi mereu omul este nepregătit pentru moartea celor din jur, mai ales a celor dragi din jurul nostru şi mai ales profund nepregătiţi pentru propria moarte. Nu suntem pregătiţi nici să o primim, nici să o înţelegem şi nici măcar să vorbim despre ea.
Media a oferit unul dintre cele mai jalnice spectacole în aceste zile. Un număr impresionant de legi, cutume şi norme de bun-simţ au fost călcate în picioare în primul rând prin gonflare. Pe fiecare de
