Pe măsură ce situaţia din ţară devine tot mai grosuţă, rolul diminutivului devine din ce în ce mai măricel. Sau importantuţ.
Ardelenii, de exemplu, practică în mod natural genul ăsta de relativizare: în loc să spună e un conflictuţ armat în Afganistan, ei zic: îi ceva problemă în Afganistan. Lângă un ardelean de modă veche nu ai cum să te îngrijorezi. Sau ţi-ar lua foarte mult timp până să se întâmple. Dar acum şi Ardealul, şi Moldova, şi Ţara Românească sunt în plină campanie de diminutivare.
Am întrebat pe twitter şi facebook care e cel mai cretin diminutiv auzit recent. Parcurgând lista de tâmpenii adorabile, am înţeles că şi diminutivul funcţionează în două registre diferite. Unul, sincer, drăguţel în mod natural, inspirat din lumea bebeilor, căţeluşilor şi fetiţelor skumpici.
Aici intră de-a valma iaurţelul, apica, vecinicu, piscinica, ojiţa şi alte kestii dulcele. Te prinzi rapid că e vorba fie de obiecte sau înţelesuri masive, uriaşe, care trebuie reduse la o scară acceptabilă, gen tănculeţul sau graviduţa. Fie fiinţe sau lucruri mici, care alintate devin şi mai naşpeţele, pentru cine are alergie la bonjurică, lănţic sau cepuţă. Merge chiar şi Smărtuleţul. Aici e mult de lucru, pentru că se inovează încontinuu şi e complicat să ţii pasul cu tot ce spun mitzi şi păpuşelul ei. Asta e şi zona maximei seninătăţi, pentru că nu te poţi supăra pe un cretinuţ mic, nu-i aşa?!
Dacă ar fi fost numai asta, plus o ciorbică cu smântânică şi ardeiaş, o ţuiculiţă, o păstrămioară, o fripturică, însoţită de o vărzică sau o fasolică şi un şpriţuleţ, zău dacă nu se trăia frumos în Românica. Eu cred că de la acest derivat imbecil şi dispreţuitor porneşte şi restul şuvoiului de malformaţii, care încearcă să mascheze într-un chip total dement exact ceea ce ar trebui să facă parte dintr-o normalitate pe care nimeni nu o trăieşte.
