"Fara Dumnezeu as innebuni, cate putin, in fiecare zi"

Doamna Sanziana Pop,

Sunt nenumarate motive pentru care m-am decis sa va scriu, insa cel mai important dintre toate este faptul ca suntem, fara Dumnezeu, un urias nimic. Aceasta este concluzia la care am ajuns, dupa un sir de evenimente pe care as vrea, efectiv, sa le sterg din memorie.

In primavara anului trecut, intr-o noapte de martie, tatal meu, de 75 de ani, care fusese toata viata un om sanatos si activ si caruia nu-i ajungea niciodata timpul pentru cate avea de facut, a paralizat. Intamplarea, venita pe neasteptate, ca lovitura unei securi, mi-a sfaramat sufletul in mii de cioburi. Aveam creierul gol si inima pustiita. Am mers la spital, unde dupa tomografia inevitabila, a inceput tratamentul, dar fara prea mari sperante. Cadrele medicale de la sectia neurologie, carora, disperata, incercam sa le smulg cate un raspuns, imi spuneau ca e prea in varsta ca sa-si mai revina. Durerea care ma sfasia era mai reala si mai agresiva decat mi-as fi imaginat.

Am stat in spital 10 zile, timp in care m-am rugat pentru tatal meu, ori de cate ori reuseam sa alung cascadele de ganduri stranii care ma bantuiau, la Maicuta Domnului si la Milostivul Dumnezeu. Intr-o zi am spus impreuna rugaciunea (nu putea vorbi prea bine, dar eu il intelegeam): "Cuvine-se cu adevarat". Aveam mereu ochii in lacrimi, alergam disperata de la farmacie in salon si invers, nu-mi era foame, plangeam toata ziua, dar mai ales seara, cand citeam o carte de rugaciuni, pe care o luasem, in graba, cu mine, cand am plecat, si ma rugam, cu sufletul sfasiat, sa se faca bine. Stiam ca rugaciunile ma aduc in preajma lui Dumnezeu si ca El e singurul care ma poate asculta, intelege si indruma. Intr-o zi, pentru ca era Postul Mare, iar mie imi era teama de ce va urma, am chemat preotul spitalului, care l-a spovedit si l-a impartasit pe