Au trecut patru zile de când povestea lui Cevi, Florin Gavrilă, a făcut înconjurul presei craiovene. În vreme ce tânărul de 27 de ani suferă pe un pat de spital, între clipe scurte de luciditate şi, mai lungi, de delir şi somnolenţă, familia, prietenii şi cunoştinţele fac tot posibilul ca acest episod dureros să aibă un final fericit: Cevi să redevină cel care a fost acum două săptămâni.

Am sunat-o pe Iulia Gavrilă vineri după-amiază. Era în post, să zic aşa - şi sper să nu pară deplasată expresia. Adică îi pândea lui Cevi, dragostea ei, fiecare inspiraţie şi expiraţie. Dormea. Pe acelaşi pat, din aceeaşi rezervă, de la acelaşi Spital Municipal din Timişoara, acolo unde s-a întrerupt, acum 13 zile, vacanţa lor de proaspăt părinţi, din cauza unei malformaţii nenorocite pe creier. Obosită, dar fără să simtă asta, soţia lui Florin aştepta cuminte şi atentă să se scurgă timpul până la următoarea trezire. Va fi scurtă, s-a obişnuit cu asta. Dar cel puţin va putea smulge de la Cevi încă un zâmbet, un cuvânt, o amintire răsărită brusc în memorie. După care va adormi din nou, obosit şi complet neştiutor de locul unde se află şi de ce i se întâmplă. Iar ea vă rămâne acolo, pe scaun, să-i păzească somnul.

„E apatic şi somnolent ori de câte ori se trezeşte“, mi-a spus tânăra în telefon, simţindu-i cumva în voce bănuiala că nu aş putea înţelege. Şi poate chiar are dreptate. „Din fericire, mănâncă bine, dar ne face probleme acum un diabet insipid - urinează foarte des şi elimină fierul, sodiul, potasiul din organism. Iar astăzi m-am speriat foarte tare, pentru că a avut dureri cumplite de cap. I-am chemat pe medici, care i-au dat nişte calmante şi i-a trecut“.

Puţină luciditate

Marţi, 27.07.2010. Prinzând un moment aproape de luciditate, Iulia îl verifică drăgăstos pe soţul ei.

– „Ce radio e ăsta?

– Guerrila.

– Şi cine