La Caracal s-a tinut a patruzecisiuna editie a calusului romanesc, un dans popular proclamat de UNESCO "capodopera" a patrimoniului universal. Formatii venite din toata tara, batrani si tineri imbracati in costume autentice, au jucat si au chiuit cu o bucurie care arata ca traditia noastra mai are mult de trait. Doamne ajuta!
Cu usturoiul la brau
Ochii mici si albastri ai batranului de 89 de ani sclipesc in lumina ultimelor raze de soare ale serii, ce invadeaza scena. Dansul ritualic, in care interpreteaza rol de vataf, impodobit cu fes rosu, turcesc, cu clopotei, pelin si usturoi la brau, s-a incheiat, iar acum el se indreapta spre gura scenei si bate palma cu toti, atinge mainile copiilor si ale spectatorilor ce se ridica spre el. Ce insemna calusul, acest dans romanesc stravechi? De unde are aceasta vigoare, energie, ce semnificatii adanci ascunde? Nimeni nu stie. Unii spun ca-i dans dacic, altii ca-i dans militaresc al legiunilor romane sau ca provine din ritualurile grecesti ajunse si-n Tracia. Ca este un dans solar, sau unul de vindecare, prin inducerea unor stari extatice, un joc de trecere de la primavara la vara, de la o varsta la alta, de la baiat la barbat; un ritual de alungare a duhurilor si stihiilor naturii. Sau poate ca in cei peste 2000 de ani de cand se joaca pe aceste pamanturi, a contopit mai multe ritualuri si credinte pagane. Nu mi-am propus nici un moment sa deslusesc secretul acestui dans ancestral, ci doar sa aflu ce anume din stravechile miscari si rosturi s-au pastrat in jocul de azi, spectaculos, rapid, bun de ridicat publicul in picioare. In doua zile din festivalul calusului, organizat la Caracal, am vazut mai mult de 30 de cete de calusari, fiecare cu stilul ei, si un lucru imi este clar: chiar si in 2010, cand valorile traditiei romanesti par sa se evapore incet, dar sigur, calusul isi pastreaza viu misterul si f
