Deşi a fost unul dintre cele mai cunoscute cazuri de condamnare la moarte din epoca comunistă, execuţia lui Gheorghe Ştefănescu nu reprezintă un moment singular.
Deznodământul anchetei în cazul „Bachus" este, mai degrabă, demonstraţia perfectă a modului în care regimul reacţiona faţă de persoanele considerate a fi responsabile de subminarea autorităţii. Girate de celebrul cod penal comunist, inspirat din legislaţia stalinistă, execuţiile la moarte erau, în general, asociate direct acuzaţiilor de subminare a economiei naţionale sau omorului în formă gravă.
Spre sfârşitul regimului, soţii Ceauşescu au început să transforme condamnările la moarte în detenţie pe viaţă. Macabră ironie a sorţii, ultimele persoane condamnate la moarte şi executate, după prevederile legale active la acel moment, au fost chiar Nicolae şi Elena Ceauşescu.
Revizorul de ace pasionat de ţintar
Un foarte bun exemplu despre infracţiunile ce conduceau la dictarea sentinţei de condamnare la moarte, dar şi a modului în care acţiunea penală se derula în epoca comunistă o reprezintă un caz mult mai puţin cunoscut decât celebra poveste a lui "Bachus". În 27 iulie 1966, Alexandru Cîinaru, în vârstă de 29 de ani, din comuna Micşuneşti-Moară, raionul Urziceni, era condamnat la moarte pentru infracţiunea prevăzută de articolul 245 din Codul Penal. Concret, Cîinaru era trimis la moarte pentru "părăsirea de către personalul de conducere a trenului sau orice faptă din activitatea personalului ce asigură direct securitatea transporturilor pe căile ferate şi care are drept urmare o catastrofă".
Povestea lui Cîinaru pare desprinsă din celebrele scene cu "Dorel" de astăzi. Diferenţa o face însă finalul, cât se poate de autentic şi dureros. În 31 mai 1966, la ora 16.00, revizorul de ace Alexandru Cîinaru, repartizat în zona gării Mogoşoaia, primeşte un telefon prin care i se comunică să
