Tratatul, unicul instrument de presiune la adresa României
Amânarea aderării la spaţiul Schengen este o marotă pe care Europa a început s-o arate României când acidul din şampania deschisă cu ocazia aderării de la 1 ianuarie 2007 nu se dusese încă.
Când un stat membru tocmai şi-a făcut intrarea în clubul european, iar toată lumea ştie că până la etapa trecerii la moneda euro va mai trece multă apă pe Dunăre, Sena, Tamisa, Rin şi afluenţii aferenţi, următoarea etapă la care, în mod credibil, urmează să promoveze este aderarea la convenţia Schengen - adevărata Europă fără graniţe interne.
Astăzi, când cel mai recent raport al Comisiei Europene înregistrează o teribilă scădere de formă a luptei împotriva corupţiei şi în reforma justiţiei, cu ce mai poate fi ameninţat un stat membru care bate pasul pe loc într-un domeniu sensibil? Poate cu suspendarea fondurilor europene, dar nu când e vorba despre România, şi-aşa codaşă la absorbţia banilor ce vin de la Bruxelles.
Prin urmare, singurul instrument de presiune devine această aderare la spaţiul Schengen, prevăzută pentru martie 2011. Aşadar, oficialii francezi n-au avut nevoie să se gândească prea mult la un argument cu care să-şi constrângă colegii de la Bucureşti să facă tot posibilul să-şi ţină romii acasă.
Deşi inspecţiile şi evaluările pentru aderarea la spaţiul Schengen n-au semnalat probleme, România are suficiente vulnerabilităţi pentru ca Europa să poată asocia artificial o decizie extrem de tehnică, aşa cum este cea privind acordul Schengen, cu diverse domenii unde autorităţile înregistrează întârzieri sau chiar stagnări în procesul de reformă.
Deşi Parlamentul European s-a arătat deja favorabil, prin vot, aderării României (şi a Bulgariei) la Schengen în martie 2011, decizia finală aparţine liderilor europeni. România trebuie să con
