Sistemul de sănătate românesc se află în moarte clinică. Nu de ieri, nu de azi, ci de două decenii. Știu, veți spune că știți asta, numai că astăzi vreau să explic de ce continuăm să ne complacem într-un sistem prost gândit, din cauza căruia mergem la spital cu boceluța cu medicamente, pansamente și chiar seringi. Lucruri banale, care în mod normal ar trebui să se găsească în orice spital. Dar nu se întâmplă asta. Din contră.
De exemplu, din 1 mai și până în 5 iulie, listele medicamentelor gratuite și compensate au fost modificate de patru ori. Da, de patru (4) ori, ați citit bine. Și dacă priviți situația numai din perspectiva pacientului confuz, care sfârșește prin a scoate bani din buzunar pentru a-și plăti medicamentele, încercați pentru câteva minute să vă puneți în postura medicului. Într-o țară în care e imposibil să aloci unui pacient media de timp stabilită la nivel european, pentru simplu fapt că sunt prea mulți bolnavi și prea puțini doctori (plătiți prost, munciti peste limita care le permite concentrare maxima), a fi zăpăcit cu tot felul de astfel de modificări – prea dese și prea rapide – e deja prea mult pentru un medic care vrea să-și facă meseria la cel mai înalt nivel calitativ.
Pe de altă parte, vreme de doi ani de zile am tot vorbit despre descentralizarea sistemului sanitar. Planul era simplu: spitalele urmau să fie predate autorităților locale cu datoriile plătite la zi, iar primarii urmau să numească întreaga conducere a unității și să supervizeze gestionarea și funcționarea acesteia. Numai că, așa cum ne-am obișnuit, socoteala de-acasă nu s-a potrivit cu cea din târg – unele primării au vrut să preia spitalele, altele nu. Mai mult, în ceea ce privește degrevarea de datoriile acumulate nu s-a găsit o cale în acest sens. Sunt promisiuni pentru luna august, însă cu promisiuni ne-am tot injectat de 20 de ani…
Să
