Continuăm să vedem, an de an, că România mai are cale lungă de bătut până să ajungă o democraţie consolidată. Nostalgia după Nicolae Ceauşescu exprimată recent de 41% din respondenţii sondajului de opinie IRES nu face decât să confirme această realitate. Actualmente, avem de-a face, se pare, cu un miopism relativ generalizat al populaţiei în materie de privaţiuni trăite în perioada anilor '80, faţă de care măsurile de austeritate anunţate în mod neinspirat de Traian Băsescu par de-a dreptul blânde.

Totuşi, rămâne să ne întrebăm dacă România anului de graţie 2010 este pregătită pentru o nouă dictatură?! O soluţie autoritaristă necesită, mai întâi de toate, un număr de grupuri sociale mobilizate, precum şi o serie de indivizi implacabili dedicaţi ideii de guvernare arbitrară. Asemenea grupuri sunt însă greu de identificat. Înainte de 1945, Armata şi Biserica erau pe departe instituţiile cele mai sceptice la adresa trendului de democratizare care cuprindea din ce în ce mai multe state din Europa. Astăzi, cele două instituţii par absolut mulţumite de stadiul profund deficitar al democraţiei româneşti, dat fiind că le satisface atât pretenţiile materiale, cât şi cele de statut. Deşi deasupra funcţionărimii româneşti pluteşte sabia disponibilizărilor, nici măcar o armată întreagă de birocraţi nu ar deţine suficientă putere coercitivă pentru a-şi putea impune voinţa asupra întregii societăţi. Dacă furia şi/sau disperarea s-ar traduce în autoritate politică, locuitorii unor regiuni defavorizate precum Hunedoara sau Neamţ trebuiau să fie de mult în fruntea cercurilor puterii, dar suferinţele lor continuă să fie ignorate, aşa cum sunt trecute cu vederea şi nemulţumirile celor din suburbiile Capitalei.

În România, tocmai Parlamentul, sistemul judiciar şi presa, considerate oriunde în lume drept piloni ai democraţiei, sunt instituţiile care fie militează fervent î