Sâmbătă, căpitanul Ştefan Claudiu Dragnea, căzut la datorie în Munţii Bucegi, în timpul unui exerciţiu aviatic româno-israelian, a fost condus pe ultimul drum.
În uliţă nu mai e loc de oameni. Au venit de peste tot, că l-au cunoscut ori nu, din Craiova, din Bucureşti sau din comunele învecinate. Femei, bărbaţi, bătrâni, copii, toţi să-l conducă pe ultimul drum pe eroul din Poiana Mare. Curtea e plină. Două mese lungi îi aşteaptă pomana. Bărbaţii din familie sau prieteni buni, cerniţi şi cu fotografia căpitanului lor în piept, fac ultimele pregătiri. Vecine şi mătuşi hohotesc în podul palmelor muncite, în vreme ce tinerii, îndoliaţi şi ei, privesc în gol, neînţelegând cum a îndurat Dumnezeu să-l ia pe Ştefan al lor atât de tânăr.
„Doamneee..., copiii ar trebui să-şi îngroape părinţii, nu aşa...“, scânceşte o bătrână rezemată de stâlpul porţii şi lacrimile i se înnoadă sub barbă. La doi metri mai încolo, pe scara de ciment, o aripă de avion reazemă zidul copilăriei, iar lângă ea, lumânări şi candele îşi zbat lumina neliniştit.
„Fănele, fata mea, de ce plecaşi??? De ce lăsaşi tu copilu’ nenăscut şi te dusăşi??!!“, hohoteşte bătrâna ştergându-şi cu basmaua lacrimile cărunte.
Să-i fie pe lumea ailaltă!
Lumea intră necontenit, cu flori şi mâhnire. Din casă, de departe, vocea tânguitoare a preotului înfioară mulţimea. „... sufletul adormitului Tău... în vecii vecilor, Amin...“
„Băiatul nostru... că plecaşi de lângă mama ta şi tatăl tău!...“, se tânguie bătrâna dureros, iar împrejur oamenii hohotesc.
Părintele iese, făcând semnul crucii. În spate, prietenii poartă coşciugul învelit în steagul tricolor. Şi un geamăt prelung, sfâşietor, străbate mulţimea: „Copilu’ meu!!! Sufletul meuu!! Nădejdea mea! Nu pleca din casa ta!! Nu-l lăsaţi, nu-l lăsaţi, nu mă lăsaţi!!!!“. Nu e loc de întrebări.
„Gardăăă... drepţi! Înainte
