La ultimele două Cupe Mondiale la fotbal găzduite de continentul european - Franţa 1998 şi Germania 2006 -, ca şi la diverse ediţii ale Campionatului European (Anglia 1996, Belgia/Olanda 2000), am cutreierat ţările vestice cu o frenezie dată nu doar de entuziasmul tinereţii şi al marilor sărbători sportive, ci şi de plăcerea de a călători în condiţii civilizate. Paris - Lyon - Marsilia sau München - Frankfurt - Dortmund sunt rute mult mai lungi decât Bucureşti - Sinaia sau Bucureşti - Neptun, dar nici nu ai timp să simţi oboseala. Trenul zboară cu peste 200 km/oră, vagoanele au prize şi aer condiţionat, toaletele sunt curate, conexiunea internet funcţionează...

În ultimele două săptămâni am avut ocazia să merg cu trenul şi pe Valea Prahovei, şi pe litoral. Aş fi de-a dreptul egoist dacă nu aş împărtăşi contemporanilor mei concluziile celor două aventuri.

La Sinaia era s-o păţesc rău de tot. Trenul intrase în staţiune, u-uuuuuuuuu!, ştiam că se apropie staţia, de aceea ne-am luat bagajele şi ne-am aşezat cuminţi în apropierea uşii. Şi nu eram unul-doi, ci vreo cinşpe oameni. Şi asta doar în vagonul nostru.

Trenul a oprit în dreptul unor boscheţi - nici nu se vedea clădirea gării -, iar noi aşteptam să se pună din nou în mişcare, pentru a ajunge în staţie. Un minut, două... până când un cetăţean din vagon, care mergea mai departe, ne-a întrebat: „La Sinaia vreţi să coborâţi?" „La Sinaia", i-am răspuns noi. „Atunci coborâţi, că trenul nu mai opreşte în staţie!".

Ne-am uitat de-a lungul trenului şi am văzut un câmp sălbatic, aşa cum vedeau probabil primii pasageri spre Vestul Sălbatic. Doar indieni n-am văzut, deşi, dacă ne uitam mai bine...

Am coborât, într-un potop de sudalme la adresa CFR-ului. Cei mai tineri săreau de la un metru şi ceva, rugându-se să nu-şi scrântească gleznele la contactul cu solul pietros şi neregulat. Bătr