În ciuda faptului că au un "guvern perfect" (ca să-l citez pe Adriean Videanu), pedeliştii nu prea au chef să guverneze. Sursa: EVZ
Nu e nimic neobişnuit în România. La noi, regula e cea contrarie: judecătorii nu au poftă să judece, poliţiştii să păzească, vameşii să vămuiască şi funcţionarii să funcţioneze.
Cât suntem în funcţii, avem alte priorităţi: să ne aranjăm neamurile, să ne creăm ocazii de îmbogăţire, să ne arătăm incompetenţa. Antipatia populară din ce în ce mai pronunţată arătată PDL-ului tocmai de aici provine: din prea-româneasca aplecare spre amânarea deciziilor, din lipsa de fermitate şi din incoerenţa comunicatelor. Într-atât sunt de derutaţi, încât au înghiţit până şi momeala unui sindicalist care cerea supra impozitarea articolelor jurnaliştilor.
Sindicalistul ştia perfect ce face: să-i asmută în capul premierului pe toţi ziariştii. Emil Boc se întreabă şi acum unde e problema. Ruptura dintre Traian Băsescu şi partid s-a produs încă de prin 2007. De atunci, discursul său e auzit, în cel mai bun caz, de cei care-l urăsc de moarte, nu de cei care, în teorie, îi sunt aliaţi.
Din momentul suspendării, preşedintele şi PDL-ul au fost împinşi unul în braţele celuilalt. Revenirea în prim-plan a acestei idei fixe - şi numai cineva de-o nesfârşită şi densă stupiditate precum Felix Voiculescu putea s-o demareze - demonstrează criza profundă a partidelor politice din România. Las’ că, în condiţiile Constituţiei actuale, ea are şanse egale cu zero de-a fi dusă până la capăt.
Ceea ce şi pesediştii, şi peneliştii cunosc prea bine. Capsomania lui Voiculescu se bazează pe iluzia că vreo nouă milioane de români vor ieşi pentru a vota suspendarea. În clipa de faţă, duşmanii activi ai lui Traian Băsescu se găsesc în zona bugetară. Sunt cei care suferă, în vremuri de criză, rigorile disperării şi sărăciei. Adică vreo