O sintagmă a făcut epocă: visul american. Treptat, pe măsură ce societatea americană a tot acumulat bunăstare, până când actuala criză a lovit-o năprasnic, visul a dobândit şi el faţete noi, sensuri noi. Iniţial însă, suna simplu: fiecare american să-şi aibă casa lui. Căci, în suita de componente ale bunăstării, adăpostul e lucrul cel mai de preţ.
Desigur, merită să-i parafrazăm pe americani. Şi să dăm contur unui vis românesc: o casă proprie pentru fiecare familie. Mai e însă o problemă: ce fel de casă? Suntem în secolul XXI şi e normal ca o casă, o locuinţă să-i asigure familiei un minimum de confort. În cel mai rău caz, un minimum de confort.
Şi acum vine întrebarea esenţială: cine plăteşte această casă? Şi cum anume o plăteşte? Iată o temă ce merită o dezbatere aprofundată. Pentru că astăzi, în România, răspunsul la aceste întrebări nu-i deloc simplu de dat. Mai ales că, în aceste zile, se face auzit tot mai insistent un argument ce merită să fie analizat cu atenţie: în vremea lui Ceauşescu, fie în anii '70, fie în anii '80, orice familie avea şansa să primească gratuit o casă. De ce acum a fost retezată din rădăcini această şansă?
Într-adevăr, în vremea lui Ceauşescu, locuinţa - cu prea puţine excepţii - era gratuită. O construia statul. Iar chiria era modică. Numai că, în vremea noastră, familia care a primit cândva o locuinţă, la bloc, se apropie de pensie. Sau a ajuns chiar la pensie. Şi locuieşte într-o casă căreia i-a expirat mult prea repede durata de viaţă, fapt ce o împovărează cu probleme imposibil de rezolvat. E prea usturătoare această lecţie a istoriei ca să ne apucăm s-o repetăm. E ca o rană vie, de fapt, cu dureri cât de cât suportabile încă în Bucureşti, dar greu de suportat în oraşele de provincie, unde blocurile de locuinţe au căpătat înfăţişări jalnice.
Adevărul este că statul, asumându-şi un rol
