Nu prin ieşire în stradă se rezolvă, într-un stat civilizat, problema descentralizării, ci prin măsuri legislative coerente şi calme, bazate pe consensul dintre iniţiativa locală şi raţionalitatea autorităţii centrale.

N-am ce să fac. Nu pot lua în serios tapajul politic şi mediatic provocat de pretenţiile de autonomie ale „Ţinutului Secuiesc". Am brusc impresia că mi se pune dinainte un film vechi, o ficţiune grandilocventă, mai curând comică în gesticulaţia ei sacadată, în grimasele ei ameninţătoare. Se cultivă fiorosul pe un fundal de butaforie. O parcelă obosită de secol 19 irumpe hodoronc-tronc în plin secol 21. Cuvintele-cheie ale contemporaneităţii sunt „integrare", „casă comună", „unitate europeană", iar secuimea (de fapt câţiva activişti sumbri) vorbesc de enclave etnice, patriotism raional, „autonomie" judeţeană. Când zic, ipocrit, „autonomie" se gândesc, de fapt, la independenţă, de vreme ce invocă „modelul Kosovo" sau răzmeriţele catalane. În fond, despre ce fel de autonomie e vorba? Autonomie vor, pe bună dreptate, toate administraţiile locale, toate „provinciile" care vor să-şi chivernisească singure afacerile, fără imixtiuni birocratice de la centru. E o exigenţă legitimă, demnă a deveni proiect politic al oricărei guvernări moderne. E vorba însă de o exigenţă de funcţionalitate, nu de frustrări naţionaliste, de răzgâieli vetuste, de nevricoase accese de patriotism local. Nimeni nu e împiedicat să-şi grădinărească liber obiceiurile parohiale, dialectul sau limba propriei comunităţi, marca sa culturală şi istorică. Nu trebuie să lupţi pentru autonomie ca să-ţi conservi reţeta de kürtöskalács. Nu prin ieşire în stradă se rezolvă, într-un stat civilizat, problema descentralizării, ci prin măsuri legislative coerente şi calme, bazate pe consensul dintre iniţiativa locală şi raţionalitatea autorităţii centrale. Stilul recalcitrant, ţâfna mocnită,